desen

Oraşul  dispare încet-încet în întunericul nopţii. Luna, sus, pare pusă pe hârtie – un desen nereuşit, o imagine diformă. Aşa ciobită, nici lumină n-are să arunce peste lume. Cu tot albul din desen, fondul este mult prea negru

Doar jos, peste tot în lume, pe străzi înguste, ascunse de copaci şi blocuri, felinare aprinse dau lumină. Ce nevoie mai este, aşadar, de Lună?

Pe coşuri se înalţă fumul. Şi ceva căldură. Semn că e târziu. Târziu în noapte şi, desigur, târziu în toamnă. Vântul şuieră şi el pustiu, alunecând, vibrând, oftând pe la colţuri de mansardă. Nu poate trece mai departe! E nevoit să facă întoarsă cale deşi bate la acelaşi geam încă de cu zori când a descoperit, cu totul întâmplător, un chip angelic dincolo de el.  Îl vrea cu trup cu tot afară. Să-şi plimbe degetele-i reci pe obrajii îmbujoraţi, să şi le strecoare pe sub bluza ce se ghiceşte călduroasă. I-ar prinde tare bine – îngheţate îi sunt.
I-a adus ofrande nenumărate. Mai întâi una-două frunze. Delicate, frumos colorate. Dar chipul a rămas dincolo de geam, departe. În privire nu i s-a ghicit vreo fericire. Vântul fin nou s-a pornit – a cântat, a dansat, s-a rotit şi iar a stat. Pentr-o clipă, una scurtă, cât a meditat. Soluţie nu a aflat.

A oftat prelung atuncea vântul, a plecat pe fugă şi s-a întors degrabă. Cu mii şi mii de frunze. Le-a înfăţişat pe rând angelicului chip. Niciuna n-a fost cu noroc. Privirea i-a rămas albă –  precum însăşi Luna decupată din hârtie – în faţa acestui puhoi de ruginiu pe margini crestat. Nici cu arămiul, mai blând zimţat, n-a fost rost ca frumosul chip să fie înduplecat.

S-a gândit o clipă şi-a decis: plec să mă rătăcesc! mă voi risipi ici şi colo, voi uita de tine. Sau de mine??

Şi dus a fost. Cu ochii închişi, împiedicat şi necăjit, s-a prăbuşit, s-a ridicat, ocol întregului pământ a dat şi într-un târziu s-a aşezat.

Când ochii a deschis, în faţă îi sta, surâzător, acel angelic chip.

Cum de s-a întâmplat? Oraşul nu se vedea, mansarda la al cărei geam o zi şi-o noapte a oftat, deloc nu exista. I-a fost tânguirea doar o închipuire?

****

Luna, sus, un desen în alb pe-un fond negru. De hârtie.

 

imposibil sărut

buzele mele au aroma cafelei din zori, ale tale au mireasma cuvintelor de dragoste blând şoptite altei inimi.

rugăminte

Ai putea, dacă te rog, să te vindeci, toamnă? De doruri şi de ploi, de ceaţă şi iubiri, de visuri şi amintiri. Ele, toate, răscolesc suflete şi fac ca mult prea multe cuvinte să rămână nerostite.

Ştii tu cât dor ele, cuvintele, aşa strivite-ntre gânduri şi pleoape strânse-strânse?

Haide, toamnă, fă o vrajă, fă ceva. Fă o nuntă-n cer la noapte – ai stelele, luna şi luceferii acolo, sus, pe boltă, sau fă un bal mascat, aici, în parcul de vis-a-vis – ai frunze – incalculabile frunze – şi vântul ce le-ar putea purta în paşi de dans. De vals. De…

Cu decorul tău, deja o feerie, nu ţi-ar fi greu, nu? Şi-ai vindeca atâtea inimi, toamnă…

De te-ai vindeca întâi pe tine.