Anunțuri

desen

Oraşul  dispare încet-încet în întunericul nopţii. Luna, sus, pare pusă pe hârtie – un desen nereuşit, o imagine diformă. Aşa ciobită, nici lumină n-are să arunce peste lume. Cu tot albul din desen, fondul este mult prea negru

Doar jos, peste tot în lume, pe străzi înguste, ascunse de copaci şi blocuri, felinare aprinse dau lumină. Ce nevoie mai este, aşadar, de Lună?

Pe coşuri se înalţă fumul. Şi ceva căldură. Semn că e târziu. Târziu în noapte şi, desigur, târziu în toamnă. Vântul şuieră şi el pustiu, alunecând, vibrând, oftând pe la colţuri de mansardă. Nu poate trece mai departe! E nevoit să facă întoarsă cale deşi bate la acelaşi geam încă de cu zori când a descoperit, cu totul întâmplător, un chip angelic dincolo de el.  Îl vrea cu trup cu tot afară. Să-şi plimbe degetele-i reci pe obrajii îmbujoraţi, să şi le strecoare pe sub bluza ce se ghiceşte călduroasă. I-ar prinde tare bine – îngheţate îi sunt.
I-a adus ofrande nenumărate. Mai întâi una-două frunze. Delicate, frumos colorate. Dar chipul a rămas dincolo de geam, departe. În privire nu i s-a ghicit vreo fericire. Vântul fin nou s-a pornit – a cântat, a dansat, s-a rotit şi iar a stat. Pentr-o clipă, una scurtă, cât a meditat. Soluţie nu a aflat.

A oftat prelung atuncea vântul, a plecat pe fugă şi s-a întors degrabă. Cu mii şi mii de frunze. Le-a înfăţişat pe rând angelicului chip. Niciuna n-a fost cu noroc. Privirea i-a rămas albă –  precum însăşi Luna decupată din hârtie – în faţa acestui puhoi de ruginiu pe margini crestat. Nici cu arămiul, mai blând zimţat, n-a fost rost ca frumosul chip să fie înduplecat.

S-a gândit o clipă şi-a decis: plec să mă rătăcesc! mă voi risipi ici şi colo, voi uita de tine. Sau de mine??

Şi dus a fost. Cu ochii închişi, împiedicat şi necăjit, s-a prăbuşit, s-a ridicat, ocol întregului pământ a dat şi într-un târziu s-a aşezat.

Când ochii a deschis, în faţă îi sta, surâzător, acel angelic chip.

Cum de s-a întâmplat? Oraşul nu se vedea, mansarda la al cărei geam o zi şi-o noapte a oftat, deloc nu exista. I-a fost tânguirea doar o închipuire?

****

Luna, sus, un desen în alb pe-un fond negru. De hârtie.

 

rugăminte

Ai putea, dacă te rog, să te vindeci, toamnă? De doruri şi de ploi, de ceaţă şi iubiri, de visuri şi amintiri. Ele, toate, răscolesc suflete şi fac ca mult prea multe cuvinte să rămână nerostite.

Ştii tu cât dor ele, cuvintele, aşa strivite-ntre gânduri şi pleoape strânse-strânse?

Haide, toamnă, fă o vrajă, fă ceva. Fă o nuntă-n cer la noapte – ai stelele, luna şi luceferii acolo, sus, pe boltă, sau fă un bal mascat, aici, în parcul de vis-a-vis – ai frunze – incalculabile frunze – şi vântul ce le-ar putea purta în paşi de dans. De vals. De…

Cu decorul tău, deja o feerie, nu ţi-ar fi greu, nu? Şi-ai vindeca atâtea inimi, toamnă…

De te-ai vindeca întâi pe tine.

din ceaşca de cafea(15)

Îmi amintesc uneori de o copilă mai tot timpul desculţă. Cel mai bine o caracteriza, pe atunci, nu-ul spus, aproape mecanic, oricărui lucru ce îi era destinat, înfăţişat. Un nu cu înfrigurare anulat de faptă, mai apoi. Imediat. Ca şi când tot echilibrul lumii, al pământului, al universului ar fi fost în pericol major dacă el, nu-ul atât de clar pronunţat, şi-ar fi urmat cursul firesc. Mai târziu, când n-a mai fost copilă, a mai întâlnit un nu. Evident, la un copil. Ţi-e cald, mama? – Nu!  Dar ţi-e frig? – Nu! Înseamnă că ţi-e bine. – Nu!
Genetica e o ştiinţă? Sigur. Toate le ştie ea. Dar nu poate explica, sunt sigură, de ce aici nu a mai existat dorinţa de anulare a nu-ului spus frenetic pe diferite tonuri, cu mai toate ocaziile.

Nici nu trebuie.

Îmi amintesc de o copilă ce a crescut. Repede. Mult prea grăbită spre… Spre nimic. E dovedit. Nu de genetică, desigur. Poate doar de viaţă.
Sunt rare momentele când o mai văd desculţă. Se mai răsfaţă atunci când simte acut nevoia de a retrăi emoţii şi momente lăsate în părăsire. Aş spune plăcere, dar nu-mi amintesc ca ea să fi folosit prea des cuvântul, atunci, cândva. Îl ştia, în schimb, pe trebuie. Nu e rău. A fost atunci baza oricărui lucru, a oricărei acţiuni. A  devenit, cu timpul, baza unei vieţi. Hahaha…şi cât îl negase şi-l urâse deopotrivă,  găsindu-l fără rost, fără sens…Distrugător doar, el singur, al tuturor momentelor de relax, de respiro, de… plăcere. Hm, plăcere…
O fi genetica cea care l-a perpetuat pe trebuie? Puţin probabil. Ea nu se ocupă de plăceri. Cu toate astea este încă prezent. Anulându-le.

….

Simple cuvinte. Cuvinte de demult. Amintiri…Tăcerile mele de acum (o mică parte). Aş putea da vina, pentru ele, pe toamnă. Prea îi cade frunza.
Dacă ar fi să spun, ca mai alaltăieri, că fiecare frunză e o secundă a unui timp ce îmbracă alte şi alte forme, câte oare mi-ar mai fi rămas pentru a-ţi spune acel te iubesc! mereu prezent, fie că e în zori, fie că e în nori, în cuvânt, în ploaie, în vise, în frunze, în dor simţit?

Îmi voi alege un brad. Voi avea tot timpul din lume pentru a-ţi spune. Ce dacă e doar în gând. E unul al fiecărei clipe. Fiindcă ele, cele două cuvinte (bine – trei, cu numele ce le însoţeste), sunt mereu la mine-n suflet, acolo unde nu depozitez nimicuri. Îţi sună cunoscut?

Ştiu că ştii. Indiferent de ale mele inepţii.