vid

De pe cel mai semeț vârf până-n fundul celui mai adânc hău nu e calea atât de lungă precum s-ar putea crede. Nici nu-i o dreaptă și nici vreo curbă. Un cuvânt, unul singur, are capacitatea de a o reduce la un punct. Un punct ca cel ce străjuiește cu stoicism tăcerea.
Dincolo de el (sau de ea?) nu se mai află nimic. Vid.

renunțări

Învătăm în fiecare zi să trăim altfel decât ne-am dori. Învățăm în fiecare zi să renunțăm. Să renunțăm și astăzi la ce renunțasem ieri, alaltăieri, demult…Fiindcă nu renunțăm niciodată cu adevărat. Ne repetăm, da, întruna, că trebuie să lăsăm deoparte dorința dar doar atât. Mai departe o visăm, mai departe o strângem lângă suflet.
Umblăm așa, năuci, pe cărările vieții. Căutând. Ce mai căutăm oare dacâ deja renunțasem? Nu o dată doar, ci în fiecare zi…
Dar freamătă frunzele pe alei, un boboc de floare abia ivit ne umple privirea și tot ce dosisem de noi înșine reapare.
Mi-e dor…
…Șoaptă a unei inimi ce nu vrea să învețe nimic. Nu renunțarea. Nu azi. De mâine, în zori, poate…Poate are să trăiască și ea așa cum îi dictăm noi. Poate are să învețe renunțarea

forever young

plouând…

Sunt vise ori dorințe ce te însoțesc prin viață. Dintre ele, unele se implinesc cât nici n-ai clipit incă. Sunt și din cele care pășesc mereu în umbra ta. Uneori discrete, aproape necerându-și dreptul de a exista, alteori atât de prezente că-ți taie respirația cu zbaterea lor. Zbatere de aripă frântă pentru care zborul este o perpetuă neputință. Neputință care te face să înțelegi că sunt lucruri care, pentru tine, nu pot exista oricât de mult ți le-ai visa.
Poți plânge pentru asta. Dar ai grijă, îl vei întrista pe Dumnezeu cu fiecare lacrimă ce-ți cade grea din ochii ce privesc de dincoace de geam o lume care nu le aparține. Și va plânge și El. Dincolo de geam. Plouând.