„imaginea ascunsă”

imagine 1 – Rhea

Septembrie – tablou pe sticlă

…”A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva / cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta”…Sunt versuri ce mă însoţesc, negreşit şi neînţeles,  pe tot parcursul toamnei, anotimpul meu. Visez la el, visez cu el, visez prin el. Şi începe cu un Septembrie întotdeauna special. Luna sufletului meu…

Copacul din colţ îşi întinde umbra protectoare peste geamul odăii mele filtrând lumina blândă a toamnei, pe care o aşază ocrotitor peste gândurile mele absente.

…Ploaia îmi cântă la fereastră un cântec drag. Frunze nenumărate, mai mici, mai mari, galben-ruginii ori încă de-un verde-pal încremenit nefiresc sub soarele fierbinte al unei veri apuse, se desprind de pe crengi şi se izbesc frenetic de geam,  insistând să-şi găsească adăpost în interiorul camerei temându-se de vântul ce le poartă căderea solemnă pe aripa lui nesigură şi, obosite de dansul bezmetic în care le poartă rafalele lui, se lipesc salvator de sticla ferestrei mele.

„Ca-ntr-un copil ce-a adormit plângând / În mine nu mai este nici un gând” şi urmăresc, absentă, zbaterea toamnei ce pictează pe sticla limpede precum cristalul, un tablou în culori ale căror nuanţe sunt greu de redat în cuvinte… Frunzele, una mare şi două mici – dintre ele două una-i roşie ca focul, celelalte de-un galben de gutuie al cărei puf încă o protejează de răcoarea nopţilor –  s-au prins ca timbrul de scrisoare pe geamul scăldat în lacrimile unei zile de toamnă ce picură în sufletul meu melancolii, regrete, speranţe îndepărtate…

Mă afund în fotoliu.  „Vreau să citesc şi-mi cad din mână cărţile”, privirea-mi fuge spre imaginea oferită de tabloul de dincolo de geam în care toamna s-a transformat în pete de culoare rămase în nemişcare şi mă poartă cu gândul la o eternitate ce aşteaptă, răbdătoare, plină de promisiuni.

Sub un impuls de moment mă ridic şi întind mâna spre tablou. Vreau să îl ating, vreau să simt. Pe el? Ploaia? Frunzele? Eternitatea?…”Dar între noi mai e un pas / Şi dacă el a mai rămas, / E vina mea sau dreptul tău la fericire? „…Răceala sticlei spulberă iluzia, devin  conştientă de tabloul pictat de un septembrie special, pe geamul ferestrei mele. Trei frunze –  una roşie ca focul, două de un galben ca de gutuie – şi apa ploii ce le izbeşte fără odihnă, vrând, parcă, să le smulgă veşniciei…

A venit toamna…”Rămân uitându-mă pe geam ca după tine, / şi tot aştept pe cineva de nu mai vine.”

imagine  2 – Nautilus

Paradisul verde

E-un paradis aici în faţa ta

Ce are în el mult verde şi lumină.

Copaci înalţi şi maiestoşi

Ridică fruntea cerşind a soarelui lumină.

Un râu ascuns a cărui apă rece, cristalină

Se rostogoleşte-n spume, învolburat

Zăreşti de vrei ca ochiul să ţi-l bucuri,

Printre ferigi ori ierburi şi copaci…

Ţi-e dor de verde şi lumină?

E-un paradis aici în faţa ta

Un loc virgin, ascuns  şi neumblat,

Mergi, dar, şi bucură-te-n tihnă

De această oază din mijloc de natură!

( texte scrise pentru proiectul – Imaginea ascunsă şi haloul cuvintelor . Participă Rhea şi Nautilus)

Anunțuri

un timp cu mine

Am plecat…Că o fi departe sau nicăieri unde voi ajunge- nu contează. Să fie însă pustiu. Să fiu eu – eu şi cu mine. Cum n-am fost niciodată. Să nu mă întrerupă nimeni. Să nu ceară, să nu vrea, să nu-mi dea. Să nu mi se spună să renunţ. Să nu mi se spună că nu se poate. Că nu se cade. Că… Că visul e doar vis. Că speranţa e deşartă. Că dorinţa-i idioată. Vreau un timp cu mine. Îndelungat. Să nu văd, să nu aud, să nu ştiu. Doar să simt. Nestigherit…

Cartea iubirii

Am fost cartea pe care ai tinut-o în palme şi ai citit-o cu sufletul. Căldura lor a făcut ca paginile mele să se deschidă, una câte una, sub privirea ta, lăsând la vedere, cu fiecare frază, o poveste. Una de iubire. Ai citit-o cu nerăbdarea dată de pasiunea ce o ai pentru lectură. Dar ai înţeles corect conţinutul,  ai putut citi prin şi printre rânduri tot ce stătea scris în ea?

Te cred, dacă ai scăpat sensuri. Eram o ediţie princeps. Emoţia este mare…

Dacă am  fost o poveste scrisă în proză scurtă sau o poezie, una singură, nu contează. Aş fi vrut doar să fiu uşor de înţeles. Sau am fost mai degrabă un roman? Crezi că am avut prea multe volume, prea multe cuvinte? Posibil să te fi plictisit. Poate te-am epuizat, ori chiar te-am supărat? Cu toate astea aminteşte-ţi, am fost scrisă special pentru tine. Dacă nu ai înţeles, numai ochelarii tăi pot fi de vină, nicidecum ochii căprui din spatele lor ce lasă întotdeauna un zâmbet în lumină. Pentru mine. Şi pentru tine deopotrivă, fiindcă luându-ţi gândurile le-a amestecat cu rândurile-mi. Te-a făcut să înţelegi că ai citit în mine tot ce ai vrut să citeşti cândva; că ai simţit, prin mine, tot ce ai vrut să simţi vreodată; că ai iubit aşa cum visasei să iubeşti… Şi eu m-am topit sub lumina ochilor tăi căprui, sub mulţimea de adnotări făcute cu dragoste de o mână ce era condusă întotdeauna de inimă… Ştii bine că în paginile mele au fost săruturi în cuvinte, iubire până şi în virgulă. Că, chiar fără mâini, aşa cum am fost, te-am îmbrăţişat; fără buze fiind, te-am sărutat. Şi fiindcă ochi nu am avut, te-am iubit orbeşte. Mi-ai simţit sufletul foşnind, în fiecare pagină pe care mâna ta a atins-o cu dragoste, a fericire. Ai văzut cum inima-mi a înnebunit pentru o iubire. A ta.

Ai putea, după toate astea, să te uiţi vreodată la unele cuvinte ce-ţi cad sub privire şi să nu înţelegi, să nu simţi că, dacă îţi par potrivnice, dacă nasc suspiciuni, cuvintele acelea nu sunt şi nu pot fi vreodată ale mele? Sau că, dacă sunt prea multe, prea mici, prea bogate ori, dimpotrivă, sărace în sensuri, tu nu trebuie să vezi decât iubirea din ele? Ai putea??

Într-o ediţie princeps, scrisă pentru a fi citită doar de tine şi pe care o atingi cu mâini febrile, nerăbdătoare de a cuprinde necuprinsul, cu sufletul dornic de a-şi primi răsăritul, ori de a-ţi aşeza apusul pe geana stângă când mergi la culcare, de a transmite inimii tale nemurirea pe care i-am promis-o, eu port, în rânduri scrise cu tot ce am, cu tot ce sunt, o dragoste cuminte, nealterată de trecerea vremii, nici de căderea resimţită ca pe o ghilotină pusă în mişcare de cuvintele tale care aduc uneori corecturi cuvintelor mele, sau care, din cine ştie ce raţiuni, un gest de al tău taie pur şi simplu paragrafe din mine;  nici de risipirea-mi de cuvinte ce se întâmplă uneori de pe filele prea tinere, prea cu parfumul tău rămas pentru totdeauna imprimat printre cuvinte, cuvinte ce, chiar dacă mai alunecă din pagini, au sensul rămas în nemişcare din clipa în care m-ai pus deoparte pe noptiera din colţul drept al camerei pe care, noapte de noapte, razele lunii o scaldă în lumină.

Nu uita, cititor cu ochi de stele, timpul cât am fost boltă cerească pentru lumina din ele, clipele în care am fost refugiu, sufletului tău şi cutia lui de rezonanţă, aşa cum spuneai. Nici eu nu pot uita vremea în care mâna ta a aşezat, unul câte unul, cuvinte din inima ta pe pagini rămase albe din vremuri de demult. Mi-ai completat destinul, ai aşezat apoi fluturi mii, ai înmiresmat file întregi cu parfumul tău de nu mă uita. Te-ai asigurat că nu se va întâmpla niciodată. Apoi ai plecat. Şi uneori chiar ai uitat…

Revino însă de câte ori vei vrea să cauţi alte sensuri, să dai un alt înţeles unor gânduri neclare, răzleţe. Vei regăsi de fiecare dată o iubire silabisită răbdător, dar înflăcărat, o dragoste de care nu trebuie să te temi. Şi pe care nu ar trebui să o reinterpretezi, indiferent de ce cuvânt ţi se aşază sub privire.  Este una şi mereu aceeaşi. Cea dintotdeauna.

Pentru tine, cititor cu ochi căprui ai căror ochelari posibil să nu fi cuprins de prima dată şi pentru totdeauna, conţinutul paginilor mele…Reciteşte-mă, fie şi doar din amintire şi convinge-te, odată în plus, că niciun cuvânt de-al meu, oriunde ar fi scris el, nu trebuie să îl resimţi potrivnic. Niciodată! Deschide-mă la orice pagină vei vrea. Sufletul meu este acolo, foşnind a fericire. A iubire. Şi a poveste fără final.