fiinţă solară.

…Fiinţă solară, veşnic înfrigurată… Ti-am primit mâinile reci de nopţi de argint iernatic, lângă inima mea.. Ţi-am limpezit privirea îngreunată de imagini răsfrânte în lumea ta de sticlă şi beton… Ţi-am iubit milimetric trupul înfrigurat ce căuta căldură, sufletul ce căuta uitarea, zâmbetul trist desenat în colţul gurii, obrazul– senzaţie a fiecărei nopţi, ţi-am iubit inima ce tânjea după sinceritatea a două cuvinte. Te-am iubit întreg, te-am iubit pe bucăţele. Te-am învăluit în dragoste cu ardoarea sufletului meu curat…Ţi-am suflat în palme căldura visului meu… L-ai însufleţit cu patimă, l-ai  crescut în tine puternic, viu, fierbinte, până când febra m-a cuprins…mai sunt lucidă? …fiindcă, vezi, nu mă mai tem de singurătate, nu mai recunosc ruina vieţii mele.

…Ţi-am fost insulă de uitare, de abanon, de acceptare.

Fiinţă solară…ţi-am dat căldură, mi-ai întors văpaie…Mă topesc în tine. Te regăsesc în mine…

alunec…

 

Alunec cu zilele, fără oprire, cu paşi spre nicăieri, cu gândul nopţii ducând din înalt spre  neştiute adâncimi. Tristeţi străpung aerul albăstrui şi frânte, se ridică, pâlpâie în vis. Nu mor. Recompunse, se înalţă, sparg liniştea gândului pierdut. Totul revine clar, ţipător, sfărâmat în suflet neliniştit, blestemat. Agonia amintirii, aşteptării, se despică în clipe întunecate, prelungi. Nu-i nimeni. Doar paşii tropăitori ai unui timp pierdut, rătăcit. Sigilii puse pe dorinţi uitate, licăresc din întunecimea unor  întâmplări trecute, când altul era timpul, alta zbuciumarea. Altul-visul. Altul-înţelesul cuvintelor crescute în noi, pentru noi. Timp scurs în iluzii, dureri, nemăsurate bucurii. Un gol în fiinţa-mi spune că eşti, că sunt. Ironic cuprins. Ţintuit în senzaţii de retrăit cu aceleaşi personaje ale unui vis neîmplinit. Nimeni va şti, nici va înţelege acele ore deghizate. Beatitudini ale unui timp suprem, suflat dinspre constelatii martore.

Alunec cu zilele, necontenit, cu paşi nesiguri, cu inima la tine…

tim

54 de versuri abstracte

1. Ţi-am rescris chipul cu pete de nor ţinute la rece;
2. Ţi-am redesenat surâsul cu frânturi de cer;
3. Acum îmi spun poveşti cu tine râstignindu-mă de apusul acesta abstract;
4. Nu îmi frânge aripile, nu mă alunga mai departe de zori !
5. Luminează-mi calea până ce va fi să te revăd !
6. Până atunci am să te păstrez oglindit în gându-mi;
7. Rămânându-mi doar un ram când eu rămân la fel, aceiaşi;
8, Înflorindu-te în amintirea mea de parcă ai fi atât de aproape încât te-aş putea ţine în palmă;
9. Reinventându-ţi părul grizonat din fărâmiţe de cuvânt;
10. Până atunci rămân la geam şi te privesc, oriunde-ai fi !
11. Deşi la atâtea ferestre mi te-am imaginat, încât mi-ar fi de ajuns doar să taci;
12. Am să urc până la tine, ştiu că mă aştepţi zâmbind !
13. Ştiu că de aici par mult prea mică şi fără de folos;
14. Eu ştiu că nu ai să mă vinzi pe nici un ban din lumea asta;
15. Răpeşte timpul ce va fi să treacă până când
16. Mă vei revedea şezând, zâmbindu-ţi la picioare;
17. Până atunci, chiar de voi lăcrima, chiar de-mi va curge sânge…
18. Rămâi privindu-mă din apusul acela abstract;
19. Rămâi în gândul meu şi în fiecare centimetru de surâs;
20. Din depăratea asta ştiu că tu ştii că exist;
21. Ştiu că tu ştii că te privesc aproape neîncetat din depărtarea asta;
22. De la fereastra asta unde ţi-am cioplit numele în timp;
23. Atâtea apusuri amare fără prezenţa ta abstractă,
24. Atâtea anotimpuri împinse mult prea departe de tot ce însemni;
25. Mi te vor returna zâmbind ştrengar în colţul gurii;
26. Mi te vor returna zâmbind şi aşezat la masa mea înaltă;
27. Cioplindu-ţi chipul într-un trup de floare ilicită;
28. Te aşteaptă paharele goale îmbrăcate-n trecut;
29. Te aşteaptă magnolia plânsă de atâta privit înspre cer;
30. Din depăratarea asta îţi trimit un necuvânt;
31. Îţi trimit surâsul care stă să nu te mai cunoască;
32. Mi-e frig acum, mă încălzeşte un gând rătăcit prin amintirea ta somnoroasă;
33. Şi te redesenez în alb şi negru şi în pete de lumină;
34. Te redesenez aşa cum, poate nu vei fi nicicând;
35. Îngrijindu-mi floarea în care te-am cioplit zâmbind;
36. Împuşcând apusul ăla abstract ascuns după o fărâmă de vers;
37. Ascunzându-te pe tine însăţi într-o floare nepermisă oricui;
38. Zâmbindu-ţi ostentativ ca şi cum;
39. Astăzi îmi înmormântez în tine gândul;
40. În apusul acela abstract care încă mă zgârie pe chip;
41. Până va fi să te revâd şi să te strig în gura mare;
42. Rămâi ascuns în amintirea mea căruntă;
43. Luminează-mi calea până va fi să te revăd;
44. Până îţi voi scrijeli surâsul în pete de nor;
45. Am mai întinerit o secundă, un ceas;
46. A mai întinerit o floare în semn de bun-rămas;
47. Te vei coborî de acolo să mă revezi zâmbind;
47. Să mă revezi cioplindu-te în flori de alabastru;
48. În fărâme de nor, în pete de lumină obscură;
49. În pete de cer răstignindu-te iarăşi de mine;
50. Scrijelindu-te în amintirea asta ce încă mă zgârie pe chip:
51. Am să mă rog ţie, am să mă închin la tine până când;
52. Te vei coborî să mă înmormântezi în ochiul tău;
53. În depărtarea asta atât de comună acum;
54. îndepărtându-mă de tine când se sfârşeşte şi tot ce am scris simţind pentru tine.”

să tăcem?

Trebuie să taci tot timpul? Să taci, când vezi că se întâmplă lucruri care te nemulţumesc? Să taci, când auzi replici care-ţi zgărie auzul ? Să taci, când simţi priviri reci aţintite asupra ta? Să taci, când simţi că nu mai poţi îndura? Să taci. Să taci încontinuu….Fiindcă vor fi cuvinte dure cele pe care le vei rosti în astfel de cazuri…

Dar chiar trebuie să taci şi când ceea ce vrei să spui, este ceva frumos? Chiar trebuie să taci în orice situaţie? Când iubeşti, de exemplu, ai voie să vorbeşti? Poţi să spui că îţi este dor? Poţi să spui că există undeva ceva ce te-a bucurat? Ce te-a încântat?..Poţi să spui că nu ai uitat? Sau trebuie doar să taci ? Asta demonstrează că suntem educaţi? Sau că suntem puternici şi nu slabi în faţa celuilalt? Asta înseamnă că taci?

Atunci să tăcem…Să auzim doar cuvinte care dor. Care jignesc, umilesc, dezaprobă. Care taie orice speranţă. Orice încredere. Aşa ne place.  Să tăcem noi pentru noi. Şi mai ales pentru celălalt. Să nu spunem nimic care ar putea să facă plăcere. Care ar putea da speranţă. Care ar arăta că nu sunt doar lucruri false pe lumea asta. Să tăcem. În toate situaţile. Să demonstrăm că suntem stăpâni pe noi. Pe ce ştim, pe ce credem, pe ce simţim. Pe ce vrem. Pe ce putem. Şi putem să tăcem.

Să tăcem…Nu ştiu de ce.

Inima

Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată…
Ea bate,şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.–Nichita Stănescu