Trăiască familia tradițională!

Trăiască familia tradițională! Cea de demult, în care el lucra pământul și ea creștea plozii pe care, din iubire curată, autentică, exprimată, vorba lui Iosif… (nah, că nu mai știu cum spune Iosif!!, vai de păcatele, zilele și memoria mea! 🙄)
Deci, iubirea aia autentică, exprimată intre un bărbat și o femeie. Aia când el se aduna de pe la cârciumi și ea tocmai răsturna mămăliga pe masa de brad. (primită la pomana de 6 săptămâni a vecinului de peste gard ce dăduse ortu’ popii de tânăr, din pricina ofticii ce i-a mâncat plămânul, lăsând în urmă o droaie de copii desculți, zdrențăroși și cu mucii uscați pe obrajii nespălați de astă vară când se lăiau pe gârlă…) și-i zbiera de departe: muiere, pune-mi să mănânc , ‘tu-ți ceara și altarul mă-tii!

Și ea, supusă, de frica făcălețului ce i-a măsurat de-a lungul atâtor amar de ani și-n lung și-n lat cocoașa, așeza repede pe masă un blid cu zeamă de cartofi și un corn de varză de la putină, ascundea copiii după sobă și sta la dispoziția nătăntolului cu măna grea. Doar ea știe cât de grea… Ea și o mulțime de alte femei. Toate iubite. Autentic. Românește. Ori simplu, omenește.
Asta familie să trăiască. Că asta e aia autentică, tradițională. Fiindcă tot ce se trăiește de atunci încoace e un fake oribil și grosolan. Și-i musai acum, când deșteptarea se întâmplă, în sfârșit, în inima și mintea românașului, (mai ales ale ăluia plecat peste graniți care se simte sătul la burtă dar dezrădăcinat printre străini și rupt de mă-sa și tac-su care-l făcură în vatra strămoșească, lângă plita încinsă cu vreascuri ori paie de la gura boilor trudiți în câmp din zori și pănă-n noapte) să îndreptăm dracului, lucrurile! Că om ajunge de râsul și ocara mapamondului de or apărea la ușa orfelinatului în care își duc fericitele zile copilașii aflați în mila ( pardon! ocrotirea statului) doi bărbați cerând să înfieze pe vreunul. Ori două muieri. Tot un drac…
Are să-i strice pe copii! Are să-i îmbrace, Doamne ferește! în straie de astea orășenești, o să-i hrănească cu prostii, gen junk food, o să-i plimbe prin excursii și, mai grav de atât, are să-i alinte și iubească. Stricată treabă, zău!
Să ieșim la vot! Musai și neapărat.

Dar totuși să nu fim prea tradiționaliști, pe de altă parte, și să nu scârmâm prea în adâncuri și să lăsam, spre exemplu, ca tăierea porcului să nu mai fie ca odată, tradițională, ci să-i sacrificăm prin asomare. Că, nah, porcu-i porc și-i suflet și el, suferă. Și mai apoi, prea multă tradiție nu-i bună. Tre’ păstrată o dreaptă măsură. Dacă ,Doamne fereste, îi vine cuiva ideea să reinstalăm difuzoarele în perete, ca atunci, demult?? Ar însemna că ce am face cu plasmele și smarturile de ne blindează existența si fizicul frumos lucrat nu pe câmpuri?? Ar fi să le aruncăm?? Du-te măh, ești nebun?? Păi să ne întoarcem și la carul cu boi, ar însemna. Și asta ne vine, iarăși, peste poate de trăit. Să nu mai punem pe fbk, cartea tuturor cărților, poze cu noi în bikinii cei mai bikini și farfuria cu păpică chinezeasca?? Sau să nu mai scriem, cu litere de aur și poze mărturii pe înțelesul tuturor, în aceeași carte a cărților, cum că fuserăm în Thailanda unde avurăm parte de un masaj( repetat pân’ la epuizare) erotic de ținut minte și pe lumea ailaltă de-om ajunge?? Și de recomandat pe astalalta tuturor doritorilor?? Ori vreun bairam pe aici, pe plaiuri mioritice cu beutură în cascadă, fete frumoase si sănstoase nene, plus băieți cu bicepși și tricepși dumnezeiește lucrați?? Adică cum e sex de ăla de îl încarcerăm astăzi la vot?? Du-te, măh! E o experiență a experiențelor! Și e a mea! Și am fost îndreptățit să o am!! Că e doar atât – o experiență! Eu n-am zis că iubesc o persoană de același sex cu mine! Și nici măcar una de sex opus nu iubesc. Ce-ar mai fi și asta?? Doar dobitocii fac chestii de astea grețoase. Adică iubesc. Oamenii normali și cool experimentează. Fac alianțe avantajoase. Printre care și căsătoria. Se înțelege, desigur. Doar de poză. În cartea cărților. Și în cea a societății. Pare a fi una și aceeași…

Eu, votantul de azi, sunt tradiționalist. Fac copii. Da, e posibil ca pe unii să nu-i cunosc. Poate chiar or fi pe la vreun orfelinat, abandonați. Ori chiar eu i-am depus acolo. Ca pe lingourile de aur în cutiile de valori ale băncilor. Tocmai de-aia, azi merg la vot. Să-i apăr de bau-bau. Să le păstrez strălucirea. Dacă îi înfiază doi bărbați ori două femei? O să iasă un stricat. Cum n-au ieșit homosexualii de azi din sfânta familie tradițională de ieri, astăzi în pericol. Ăștia sunt parașutați direct aici, în România noastra. Raiul pe pământ fiind ea, draga. Și eu, printre sfinții din ea. Că-n Rai doar sfinți sunt. Și sfinții tot sfinți vor fi în veci.

Trăiască familia tradițională, zice azi societatea.

Și toți ceilalți pe lânga ea, zic eu.

Reclame

fluturi

Afară se scutură arborii de vară. O alungă şi ei, ca şi mine. Te privesc şi ei la fel ca mine. Te respiră ei, te respir şi eu…

Ştii doar că te-am aşteptat. Că am curs odată cu timpul, împărţit de nu ştiu cine şi când, în zi şi noapte. Le-am parcurs pe toate, până am ajuns în ale tale braţe. Drumul mi s-a părut că ar fi lung şi nesfârşit. Uneori. Alteori doar clipe. Toate pline. Pline de tine. Între răsărit şi apus – ca o mie de gânduri. Între apus şi răsărit, o altă mie. De visuri.

Toate proiectate pe ale tale frunze.

Ştiu, eşti aici. Te privesc acum, te respir. Te trăiesc.
Am tresărit când ai sosit – ba chiar de mai-nainte – fiindcă, vezi tu, Toamnă, mi-a fost teamă că n-ai să-mi ajungi. Pentru că, deşi vii negreşit, vii întotdeauna singură. Vii colorată. Zvăpăiată. E adevărat…Cu mii şi mii de promisiuni, vii. Pentru fiecare, pictezi demonstrativ o frunză. Apoi o porţi pe aripi de vânt s-o vadă întreaga lume. Să se convingă…

Degeaba îţi aleargă însă astăzi vântul în jurul meu, degeaba-mi răvăşeşte părul, fără rost mi se lipeşte de tâmple, căutând dincolo de ele… Gândul meu, azi, nu-i aparţine. Fiindcă am înţeles azi că el poate zbura, eu doar călca pământul; am înţeles că el are braţele pline de foşnet şi culoare, ale mele sunt goale…

Dar ai sufletul meu, Toamnă. Ştii bine că o parte din el îţi aparţine. O altă parte, ca şi gândul de astăzi, este altundeva. Numeşte-mă trădătoare, de vei vrea, dar parte din mine, anul ăsta, vara o va adora.

Uite, vezi, am să-ţi spun ceva. Sau mai bine îţi voi arăta…

Această prezentare necesită JavaScript.

În el e vara mea. E, pe aripile atâtor fluturi, ea.

Şi încă ceva.

toamnă.

Toamnă…

Cad frunze. Uşoare. Plutinde…

Se scriu cuvinte. Grele. Mulţime…

În urma lor se sfarâmă suflete.

E toamnă. Fericire în stare pură…

*****

– Eşti fericită? cade surprinzător întrebarea peste toamna asta de-şi înghesuie vântul prin toate ungherele

….Trebui întâi să cugete. Ar spune – da, desigur, doar e aicea toamna. Ar spune însă şi un nu, deloc, e toamna asta mult prea goală, fără de nimic pe sub frunzele-i înşelător pictate.

– Eşti fericită? insistă întrebarea să afle răspunsul…

– Aş putea fi, da.

– E o întrebare simplă! Chiar e musai să o complici şi pe asta??

– Sunt fericită, spuse cu gândul la tot ce-ar fi putut însemna fericirea. Privind atent şi drept, erau motive. Ce dacă frunzele sunt jos şi tălpi grăbite le strivesc cu nepăsare? Ce dacă sunt priviri ce sfredelesc şi doare urma lor? Ce dacă sunt cuvinte care sapă. Ce dacă lacrimi cad şi ele, grele, şi se împletesc mai jos, cu freamăt de inimă tristă? Ce dacă, ce dacă, ce dacă…

Ce dacă îmi e sufletul ascuns într-una dintre frunzele strivite cu nepăsare? Oricum el nu există. Pentru nimeni. Nici chiar pentru mine.

*****

– Nu, nu sunt fericită, îşi spuse într-un târziu. Pot fi motive – o mie; poate fi toamnă nesfârşită. Lipseşte ceva…Poate că-mi lipsesc eu, mie! Fiindcă nu am suflet…De-aş fi avut, aş fi putut spune adineauri că nu sunt fericită. Fiindcă îmi lipseşti atât de mult…

Dar n-am…E fugit de-acasă. Merge de stă aşa, pierdut, într-o gară pustie, părăsită, pe unde nu trece niciodată vreun tren. Cu toate astea el aşteaptă ca un anume călător să coboare, să-l ia în braţe şi să-l aşeze acolo unde-i este locul.

Ar flecări apoi fericit, câte-n lună şi în stele: despre o vară ca nici o alta, despre un timp mai de demult, când şoapte se pierdeau în noapte, despre dimineţi, o mie, de pe-al căror cer, senin ori vălurit de nori, soarele-i zâmbea vreme de-un salut măcar.

…Dar nu, eu nu am suflet. Îl mai întâlnesc ocazional pe străduţele din preajma gării pe unde-şi fac veacul paşii mei. Şi el. E tot trist, tot abătut. Se opreşte uneori şi- mi spune că-i lipsesc. Ce de cuvinte, murmur neauzit. Şi tu, mie, îi răspund însă, şi trec mai înainte. Ce rost să-l opresc, să-l iau acasă? Ar cere, ar cere şi iar ar cere. Eu nu pot să-i dau…Mi-ar fi greu cu el. Fie şi doar atunci când m-aş uita-n oglindă…

Zi de septembrie…. Zi de-o tristeţe feroce.

Toamnă…

 

 

freamăt

 

Am fremătat acolo, la mal, în zori, cu ochii lipiţi pe soarele născut din ape, de dorul tău. De dragul tău.

Dar freamătul nu-i de-ajuns pentru un zbor, mi-am spus… Ce au pescăruşii în plus?

…M-am întors de atâtea ori pe plajă. I-am răsfirat nisipul în palme. Fiecare bob purta un gând. Un vis de departe. Departe în timp, departe în larg. Departe de toate. Doar golul dintre noi e foarte aproape. Lipit de zi, lipit de noapte. Lipit de suflet.. Lipit de tot ce-nseamnă şoaptă. Cea care de-atâta timp lipsseşte.

Am fremătat mai apoi, târziu, în noapte, cu ochii lipiţi pe o sumă de pagini dintr-o  carte. Nici literele ei, toate, n-au putut să mă înnalţe. Am ridicat o rugă cerului – un petic înstelat; din locul ei, nici Luna nu s-a sinchisit de-a mea zbatere.

Mi-e dor să-mi vorbeşti, îmi spun întruna… Ce-a fost, e prea puţin. Şi acest prea puţin nu rămâne nici el, se pierde uneori în marea de tăcere. Alta decât cea care-şi trimite valurile la mal să strângă şi să ducă în adânc inimi desenate, castele ridicate, zâmbete ori chiar suspine ale unor inimi însingurate. Alta decât cea căreia i se încredinţează secrete, jurăminte, nopţi nedormite, cuvinte nicicând rostite. Doar gândite.

……

Am fremătat de-atunci încoace. La fel cum freamăt de când te ştiu…

Şi mă tot întreb, pentru zbor, ce lipseşte?

Îmi lipseşte calea? Albastrul? Necuprinsul ce se întinde înaintea privirii? Sufletul îmi lipseşte? Dorinţa lui? Anotimpurile cu ale lor capricii? Muzica din ele?  Noaptea? Visele ei? Ploaia? Freamătul său?

*

Freamătul nu-i de-ajuns pentru un zbor. Mai e nevoie de-un ceva . Mai e nevoie de un Vino!

Asta au pescăruşii în plus. Chemarea din larg…