Uneori simt nevoia să dau cu piciorul în pietre. Şi apoi în tot.

Anunțuri

o lume prea aproape…

Mă domină nevoia de a-ţi vorbi. Şi lumea e prea aproape de noi. Ne rămân şoaptele – picuri de dragoste, de lumină, picuri de culoare – prin care, pentru noi, între  noi, curcubee se întind. Din inima ta, în privirea mea. Legătura noastră.

Ne vine lumea prea aproape…Atât de aproape că ne-ar simţi mângâierea şi ne-ar ghici tremurul. Ne-ar auzi strigătul şi ar bănui împlinirea. S-ar vedea în lacrima de pe obrazul meu, oglindirea sufletul tău frumos. Şi în lacrima inimii tale, iubirea mea.

Lumea întreagă ar şti că inimile noastre păstrează şoaptele. Şoapte din gesturi, din privire, şoapte nerostite, cele ale orelor târzii, şoapte prinse în tăcere, şoapte purtate de razele soarelui pe care îl preferi. Şoapte ce au un singur înţeles – „te iubesc”. Şoapte infinite în care freamătă iubire.

De n-ar fi lumea prea aproape…

Iris

Iris, o puştoiaică abia intrată în adolescenţă.

O tânără domnişoară (îşi spune ea) cu trupul delicat, abia îmbobocit, mlădios, înalt, asemeni florii al cărei nume îl poartă cu graţie şi vădită plăcere, cu părul lung, castaniu, uşor vălurit, pielea creolă ce lasă impresia că trăieşte la marginea mării deşi este un copil al marilor metropole: cu cărţile sub braţ, cu căştile-n urechi, blugii franjuri şi topul strâns pe trupul abia iţit (ca un hoţ iscodind împrejurimile) din perioada, atât de negată acum, a copilăriei, a inocenţei absolute; cu atitudine rebelă ce i se citeşte în gesturi şi cu o aroganţă dată de încrederea în ea, în propria-i făptură, că poate domina întreaga lume doar prin simpla-i voinţă ce i se citeşte în privire.

Da, îşi neagă, de acum, copilăria, şi fuge, inconştientă, spre tumultul vieţii atât de dureros dorită. Nu ştie, încă, nimic despre viaţă. Ştie doar că vrea cu tot dinadinsul şi cu toată nerăbdarea ce o cuprinde făptura ei gingasă, să abandoneze jocurile copilăriei, în care îşi aveau locul doar păpuşile, desenele animate, plimbările cuminţi în parc împreună cu părinţii şi jocurile, jucăriile împărţite cu fraţii ori prietenii.

Vrea acum să cuprindă dintr-o privire – privirea ei căprui-verzuie dată de ochii mari, larg deschişi spre lume, umbriţi de gene grele, negre (neatinse încă de farduri), care cercetează cu aviditate această viaţă plină de mirări pe care le întâlneşte la tot pasul –  întreg freamătul acestei lumi.

Ceva nedefinit încă, îi pulsează în trupu-i gingaş, dar frumos sculptat, ca al unei zeiţe ieşită din valurile înspumate ale mării, la malul căreia întreaga ei făptură lasă impresia că ar trăi. Şi inima, şi trupul, şi voinţa, îi dau ghes să caute. Nu ştie acum ce anume caută, nu îi poate da un nume. E în ea numai freamătul şi dorinţa, dar ştie că va găsi. Şi mai ştie că ceea ce va afla în înfrigurata-i căutare o va împlini şi o va aşeza pentru totdeauna stăpână peste lume.

Da, ştie că este doar la începutul drumului, dar vara asta este cea mai bună dovadă că există. Că există ea şi dorinţa, ea şi împlinirea. Fiindcă vara asta, crede ea, a demonstrat tuturor că este „mare”, că este responsabilă, că este aşa cum trebuie să fie, aşa cum se cere să fie. Vara asta a demonstrat că un vis (al altora şi al ei, deopotrivă) poate deveni realitate. Vara asta a obţinut, la examenul susţinut de curând, nota care a aşezat-o pe băncile celui mai râvnit colegiu din oraş. Şi a mai aşezat-o, simte, ştie, în poziţia care îi va oferi, de aici înainte, doar împlinirea visurilor..

Iris se visează independentă. Visează să meargă, încă din vara asta, la mare, doar cu prietenii. Toţi prietenii ei, îi ştie, sunt la fel de capabili ca şi ea. Capabili să răstoarne lumea şi să o aşeze pe alte coordonate. Cele ale lor. Cele corecte.

Iris caută, la fel ca mii şi mii de tineri, Viaţa. O va găsi în forma dorită, neştiută încă, doar închipuită, de ea?

Va începe viaţa ei pe o plajă ale cărei valuri înspumate s-ar putea răsfrânge, aşa cum visează, şi peste tălpile-i goale şi neastâmpărate, nerăbdătoare de a păşi în viaţă?

Va putea ea, Iris, se întreabă, ca acolo, la ţărmul mării, sub  puterea razelor unui soare pe care îl ghiceşte la fel de fierbinte ca şi vibraţia neînţeleasă din interior şi sub adierea  brizei uşor sărată ce-ar veni din largul mării învăluit în mister, să-şi înceapă visul?

Sau, ce altceva i-a rezervat viaţa? Viaţa pe care o simte ca aparţinându-i în întregime?

 

Personaj realizat pt. proiectul „Povestirea ca întâlnire a personajelor „propus de Nautilus la care iau parte Rhea şi abisurile .

Povestirea rezultată: Marea şi nisipul.

îmi eşti

te am ascuns în suflet şi îmi eşti.

îmi eşti şi chin şi-mi eşti plăcere

iubire-mi esti şi-mi eşti  durere

îmi eşti lumină şi-mi eşti noapte

îmi eşti cuvinte tandre prinse-n şoapte

îmi eşti furtună şi-mi eşti soare

îmi eşti şi ploile din luna martie.

te port în mine ca pe-un vis

un vis demult un vis departe

un vis ce-mi stă acum şi-aici aproape

te am ascuns în mine şi îmi eşti.

îmi eşti şi nu mai vreau să pleci

rămâi să fii iubirea mea pe veci…

 

fă-te că nu ai murit (încă)

„cam aşa va fi de acum înainte
o să plouă în fiecare zi
o ploaie din acelea cu gloanţe care te ciuruie
o să fim
în funcţie de vapori toane labilităţi
în funcţie de aripile astea acoperind orizontul
de tot felul de suspensii bizare din atmosferă
din minţile şi sufletele noastre grăbite gâfâind egoiste sau mult prea inocente
trecând pe roşu teribilist
amânând plecarea din teama neîntoarcerii
plecând tot timpul
uitând că în cele din urmă vidul se va infiltra între sine şi sine
într-o cafenea la o intersecţie între paginile unei antologii
vom fi protagoniştii
doar pionii licărind asemenea neoanelor pe terminate
pregătiţi sau nu ne vom lua porţia
eu o să simulez trezirea în realitate o să fiu dincolo
tu mă vei urma
extenuaţi şi palizi ne vom ţine mecanic de vârful degetelor fantomatice
cu ultima dâră de memorie afectivă
cu ultima umbră vom fi eu un fel de femeie tu un fel de bărbat
ne vom închide biografiile într-un geamantan într-o carte doar într-o viaţă
norocosului cineva îi va identifica amprentele
în loc de închisoare va ajunge într-o aducere-aminte
concentrează-te
auzi
bat clopotele
fă-te că nu ai murit
încă
am plâns atunci
cineva vorbea despre un înger
eu eram sigură că este copilul meu
mi-am însuşit cuvintele ca pe o cuminecătură
fără să pierd nimic
nici măcar ecoul
tu te atârnaseşi în jurul gâtului meu
eu nu simţeam nimic poate doar un fel de destin” – Daniela Luminiţa Teleoacă

 

o margine de lume…

…o margine la care se ajunge greu sau, poate, prea uşor şi din care nu se mai pleacă niciodată, decât doar prin puterea viselor, a iluziilor. Slabă consolare când în zori, trezirea este pe aceeaşi margine de lume prinsă în nemişcare, în aceeaşi inertie dintotdeauna care îi dă stabilitate şi îi opreşte (s)curgerea în hăul ce se deschide hulpav, gata să înghită şi visele, şi zorii şi lumina. Undeva sus, prea sus, atârnând pe o altă margine de lume,  va rămâne cerul. Cerul cu stele, cu luna roasă pe la colţuri şi secată de nucleul ce oferea lumină pentru când întunericul era prea dens…

O margine de lume rămasă în urma întâmplarilor ce au furat miezul cărnos plin de seminţe al vieţii: înţelegerea, aşteptarea, împlinirea.