din ceaşca de cafea(7)

Nu, nu mi-e dor de tine… Ce dacă mă foiesc în pat? Mi-au amorţit doar nişte gânduri. Şi mi se leagănă luna pe gene – nu am cum să stau locului. Nu pot închide nici ochii cu ea acolo. Zâmbeşte tâmp, are chef de joacă, spune ea, dar eu ştiu că a venit să mă iscodească…Nu, nu mi-e dor, îi spun. Dar nu mă crede. Se ridică sprintenă şi-mi întinde perdea de stele la fereastră.

Închid ochii. Nu-i vreau darul , nu vreau să visez la tine…
Mă ridic şi eu şi ies din cameră. Marea e agitată, valurile i se sparg de ţărm. Îmi cuprind trupul, e răcoare. Pescăruşilor încă li se zbate aripa a zbor, încă le este ţipătul strident. Mă aplec şi adun de pe jos o scoică. O strâng în palmă. De ce aş ducea-o la ureche când marea îmi şopteşte de aproape? Instinctiv. Dar inspirat. Fiindcă din ea îmi picură în gând, vocea ta… Ce magii mai face şi valul, şi luna, şi briza…

Deschid ochii. E doar o iluzie. Cred că m-am jucat în somn cu timpul, i-am rostogolit secundele spre adânc să nu le mai găsească şi să le tot numere, să fie mai iute vară. Vara care aşteaptă acolo, pe ţărm, împreună cu toate ale ei. O voi întâlni curând. Voi veni şi eu cu toate ale mele. Visuri…Doruri…

Doruri? Nu, nu mi-e dor de tine!

Haide, ia-mi mâna şi condu-mă până la marginea visului. Vreau să mă întorc acolo. Şi ai grijă ce spui, marea se hrăneşte cu şoaptele îndrăgostiţilor. Uneori le pune într-o sticlă şi le lasă să pluteasă în derivă.

Anunțuri

o lume desenată

 

Uite, am desenat o lume….

Nu-i nici insulă, nici altceva. Poate fiindcă nu am veleități artistice. Sunt nepricepută în tot ce înseamnă compoziție. Ştiu doar să exist. Nici măcar să trăiesc nu ştiu. N-am ştiut şi nici nu voi şti. Şi cum viaţa însăşi este o artă şi eu însămi o nepricepută, vom rămâne paralele noi două…

Pentru echilibru însă, am desenat o lume. Nu e un loc anume, e doar un gând. Unde pot locui alte gânduri. Ale noastre. Un acolo unde se pot întâmpla întâmplări de neîntâmplat în acest aici.

Am desenat o lume. Pentru noi. Nu o putem cartografia pentru un eventual drept de posesie – nu are adresă. Dar o putem mobila. Cu tot ce ne trece prin cap. Prin inimă. Prin ființă.
Îi putem pune un zâmbet oriunde ne-ar plăcea. Şi un dor, vălătuc de fum ce-ar pluti ca un nor. Deodată cu noi. I-am putea împleti un aşternut din toate atingerile nèîntâmplate ce s-ar putea întâmpla în ea. Un covor de ne-ar trebui, l-am putea face din privirile indignate care ne-au însoțit de-a lungul trecerii prin acest aici din care astăzi vom evada. Dar ne vom lipsi de el, ar fi unul în care ne-am răni tălpile goale. Şi iarăşi sufletul. Din cauza miilor de ace ce au însoțit privirile acelea. În plus, acolo vom fi doar plutire. De gând. Unul care aici şuşoteşte întruna, murmură şi protestează; unul care invită fără încetare sufletul la rătăciri prin abisul singurătății. Acolo, în lumea nouă ce i-am desenat-o, nu ar mai fi nevoit să trăiască dualitatea acestei existențe. Nici singurătatea.

Am desenat o lume. Am folosit verdele, e culoarea chackrei inimii. A pornit de acolo.
Am lăsat creionul alături. Pentru tine. O poți reduce, această lume, pe care eu am imaginat-o rotocoale, la o dreaptă sau la un punct. La o stea, la un vis, o clipă ori altceva. O poți transforma, dar n-o anula. E tot ce-aş vrea…

…fiindcă am desenat-o pentru a uita, în ea, că a trebuit să ştiu că e prea târziu; că viața a trecut fără să-şi fi onorat promisiunile; pentru alte încă o mulțime de uitări.

Şi pentru o încă altă mulțime de întâmplări neîntâmplate ce s-ar putea întâmpla. În cea lume desenată…

Într-o lune desenată fericirea ar fi la ea acasă. Nu?

iubirea – pauza (mică) (mare) dată de viaţă

Viaţă. De la un capăt la altul. Pe alocuri, presărată cu câte o pauză. Una mică. Sau mare. O iubire.

Desigur, există şi pauza de cafea, luată după ce ai terminat de dactilografiat a 29-a pagină dintr-un referat – task al unei zile obişnuite de muncă, sau de sudat o fisură a unuia dintre pilonii Turnului Eiffel, ori de încântat spectatorul aflat în faţa scenei de pe care performezi. Mergi la automat şi-ţi procuri plăcerea. Umpli paharul de unică folosinţă cu licoarea amăruie ce curge măsurat şi sorbi cu ochii închişi. Te simţi din nou viu. După un timp, strângi în pumn paharul, întâi cu regret, apoi cu nepăsăre şi, în cele din urmă, cu nerăbdarea dată de gândul că după alte 29 de pagini tastate, alte puncte de sudură realizate, ori roluri magistral interpretate, vei retrăi din nou. Acum, aşa golit de lichidul cafeniu, fierbinte şi revigorant, este lipsit de sensuri, nefolositor. Îl arunci, de cele mai multe ori, dezgustat. Nu-i mai găseşti rostul, refuzi chiar să-i mai recunoşti şi clipa de plăcere pe care ţi-a oferit-o ocrotindu-i conţinutul. Un brânci la coşul de gunoi este tot ce merită. Nu mai este, în ochii tăi, decât un rest cu care îţi mai poţi demonstra, cel mult, abilităţile. De bun aruncător. Ori, dacă ai pe cineva în preajmă dispus la o miuţă, pe cele de jucător iscusit…

Iubirea? De cele mai multe ori, un exerciţiu similar. Pentru pauza mică – unul scurt, intens. Unul în care e timp doar pentru câteva saluturi, două-trei şoapte, o bătaie de inimă, versuri sau citate, priviri pierdute în depărtare pe un orizont aflat mai mereu în amurg, un bronz la mare şi o înfrumuseţare la salon pentru clipa în care…

Dar clipa asta, cea în care…, nu e parte din pauza mică. Ea se regăseşte doar în pauza mare pe care viaţa ţi-o poate da. Există şi aşa ceva. Ocazie cu care poţi primi o masă de bucătărie unde se ţin întotdeauna şedinţele de familie, un necaz prin care se trece doar inimă lângă inimă, ori poţi primi un cer cu stele licărind în noapte şi lună alungită protector peste siluete îmbrăţişate strâns, un pahar de vin pentru buze arse de fierbinţeala sărutului, un aşternut în care se încheie pace şi se reiau războaie cu o succesiune ameţitoare chiar şi pentru timpul care cedează, laş, intensităţii clipei, uitând să treacă mai departe, rămânând într-o pendulare nefirească pe unul dintre braţele lustrei ce priveşte, orb, din tavanul devenit mult prea înalt pentru a mai proteja acel singur trup şi singur suflet recompus din cele două de mai-nainte.

Acesta însă este un altfel de respiro dintr-ale vieţii. Unul ce poate ţine pentru totdeauna, sau doar pentru o vreme. Dar o altfel de vreme. Una ce nu are legătură cu cea care face obiectul pauzelor mici…

Iubirea e o pauză (mică) (mare) dată de viaţă, de la ale vieţii. Pauza în care se pictează o pânzâ nevăzută ori se scriu file imaginare având ca singură unealtă, sufletul. O cheltuială uriaşă, nu-i aşa? Una care obligă. Una care te împiedică să o strângi în pumn, dezgustat, şi să-ţi testezi abilităţile. Pentru amuzament ori aplauze. Chiar dacă a fost mică. Cu atât mai puţin, mare.

 

din ceaşca de cafea(6)

Se loveşte, cu revoltă, de pereţii cănii. E un dans de luptă, un ritual al ei înainte de a capitula. Pare că mi-a declarat război pentru faptul că o folosesc drept inspiraţie de duminică.

E aiurită ea, nu ştie că fără ziua de duminică, aroma-i ameţitoare nu s-ar fi risipit acum în încăpere şi n-ar fi părăsit borcanul cu capac albastru de pe raftul din stânga al bucătăriei. În plus, se crede şi isteaţă. Cât timp îşi păstrează fierbinţeala, zice ea, nu o pot atinge. Adevărat…

Dar e la fel de adevărat că asta mă face să simt şi mai acut frigul din jur generat nu atât de vreme, cât de…mda,  asta mă face să o uit pe măsuţă şi să mă întorc în mine. Am acolo o băncuţă roasă de timp şi repetate şederi, pe care îmi cuibăresc uneori neodihna, freamătul inimii ori zbuciumul minţii. Astăzi este una din zilele în care, aşezată pe o margine a ei,  îmi cuprind genunchii adunaţi sub bărbie şi tac. Fără cuvinte este – îmi este, mie – mult mai bine. Oricum sunt, eu, mai mult tăcere. Şi foarte, foarte multe gânduri. Atât de multe cât poate marea să aducă fire de nisip la un singur flux. Plusez şi eu, astăzi, la efortul ei. Îmi las gândurile devenite particule fine de atâta necontenită fărâmiţare, pe aripi de vânt. El le va aşeza pe-un ţărm deloc umblat, sper eu, fiindcă printre toate ale mele gânduri erau şi iluziile ce se roteau într-un câmp de maci. Roşii. Ca focul. De acolo şi ardoarea lor, a iluziilor. Tot de acolo şi hipnoza de care erau adeseori cuprinse.

Le voi urmări cu ochii minţii, ori doar ai sufletului, le voi privi pentru ultima oară cu ochii larg deschişi, neîndrăznind nici măcar o singură clipire. Altfel, de-mi voi coborî pleoapele, voi zdrobi dragostea cu care le-am crescut. Era adunată, toată, în lacrima ascunsă în geană. N-o pot lăsa acum să cadă, mai târziu s-ar putea întâmpla să am puterea să o transform într-un strop de miere. Picurat peste o felie de viaţă – alta, cândva, poate niciodată… – i-ar da un pic de dulceaţă. Una adevărată. Asta de acum e similară dulceţii de cireşe amare făcută zilele trecute. O înşelăciune. Sub toată bunătatea-i dulce i se ascunde amarul.

Îmi e frig. Un frig nefiresc. În concordanţă cu vremea ar fi, dacă ar fi despre asta vorba. Dar nu-i. E despre a fugi din lume. Şi atunci e când firesc, când forţat…E un frig ce mă face să-mi cuprind singură trupul. Pentru a-mi proteja sufletul.

…..

Pare că am abandonat cafeaua într-o desăvârşită uitare. Dar nu-i decât o demonstraţie. Trebuie să înţeleagă că pot exista independent de ea. Nici nu bănuieşte fără de câte pot eu exista. Dar trăiesc, oare? Iată întrebarea.

Sigur, nu-şi va pune ea întrebări existenţiale. Dar eu?

Ei bine, eu….Eu voi lua într-o zi trenul, îmi voi lipi de geamu-i prăfuit fruntea îngândurată, mereu ocupată şi voi coborî undeva, pe un peron pierdut de lume. Sau, de ce nu, voi rămâne în tren pentru un posibil ocol. Al lumii. Cum? N-aş avea bani de bilet? Ok…Va fi atunci o călătorie, tur complet, în mine însămi.

Nu, nu voi duce lipsa cafelei care şi-a terminat între timp dansul perfect rotund, în cercuri. Urme ale lui mai sunt rămase numai pe pereţii cănii albe cu interior roşu. Doar lipsa ta va fi cea care mă va marca. Profund.

Voi amăgi şi ziua asta sorbind din cafea. O dată cu ea, îmi voi amăgi chiar sufletul. Cu o imaginară călătorie. Astăzi, ca întotdeauna, înspre tine.