cândva, poate

Anunțuri

plonjări

Încă un pas şi astăzi s-a dus. Rămâne pentru o singură clipă de balans pe un apus sângeriu apoi, cu mişcări lente, îşi abandonează un ultim petic de lumină ce i-a mai rămas înfăşurat pe bust lasându-l să-i alunece de pe trupu-i zvelt. Plonjează cu voluptate în întunericul adânc al nopţii.

Gândul meu plonjează şi el printre amintiri.

E liber la vise. E liber la…tine.

tablou

Ce tristă eşti, toamnă! La fel ca cel ce a înțeles un adevăr ce tocmai i-a fost făcut cunoscut. Şi eşti la fel de gravă precum cel ce a fost nevoit să-l rostească.

Îți lipseşte doar ploaia ca să fii perfectă. Pesemne cei doi sunt prea stăpâni pe ei. N-au plâns. Încă.

Dar privesc aceeaşi frunză…

prea multă toamnă

Sunt gesturi care dor mai mult decât cuvintele. Fiindcă sunt mai elocvente ca acestea. Mai uşor de înțeles. Şi lesne de reținut. Deşi nu poți paria pe memorie. Pe cea a inimii nici atât. Ea repetă obsedant: iubesc!

Şi iubeşti şi tu. Cu tot ce eşti – minte, trup şi suflet.
Uneori ți-e trist şi-ți e urât când asişti neputincios la propria-ți înmărmurire. În iubire.

Prea multă toamnă! încerci o firavă lămurire. Dar ştii fără echivoc că-i prea mult suflet. Îl simți acolo, în adânc, ascuns. De unde-ți şopteşte convins şi convingător în acelaşi timp: sunt păcate mai mari ca acesta, al meu, pe pământ...Şi iubeşti…Încă o dată. Şi încă o dată.

Aiurea! Iubeşti de fiecare dată. Mereu şi mereu în acelaşi loc. Indiferent de gestu-i ori de cuvânt.

păcate…

Păcatul toamnei este vântul. Vântul şi ploile. Ceața şi prea grabnica-i înserare. Amurgu-i sângeriu şi nopțile cu lună 

Păcatul meu eşti tu. Tu şi frunzele de pe alei. Culoarea lor şi foșnetul din suflet.

Tu! Vis legănat cândva  de şoapte. 

septembrie. 20.

Mă voi pierde , îmi spun uneori. Mă voi pierde de mine însămi în lumea asta rece. În toate ale ei umbre şi tenebre. Printre care scotocesc necontenit după un ceva al meu. Ceva nedefinit încă dar simţit, atât de acut, ca şi pierdut. Am trăit în schimb cu, şi din … frunze rătăcite-n vânt, priviri ostile, gustul cafelei de demult, tristeţea unui cer lipsit de albastru, imagini disparate, amintiri fugitive, ploi domoale, priviri de copil ce nu înţelege încă viaţa şi caută împrejur certitudinea că există şi contează, replici, gesturi şi grimase repetate până la epuizare, felinare ce n-au pentru cine ori pentru ce lumina, idealuri zdrobite, rătăcite zâmbete, globuri de sticlă în care lumea – o bucăţică doar – este închisă

Şi apoi e vântul ce-mi flutură o imaginară eşarfă, lumea-mi paralelă dintr-un scenariu nu prea bine pus la punct, aspiraţia mea la linişte – cu totul alta decât cea pe care o am, singurătatea-mi în toată a ei splendoare, nevoia vagă de iubire, intensitatea ei în acelaşi timp – cea care pretinde să mă iubeşti nu oricum, ci doar pe mine, adâncimea unui cer perfect albastru şi lespedea desprinsă din el ce m-ar proteja, nevoia de a nu mai fi mereu în afara mea – rece, seacă, raţională, şi, mai ales, nevoia unui alt timp ce mi s-ar putea da – unul cu alte vecinătăţi posibile, cu alte braţe strânse în jurul meu şi alte clipe de trăit interiorul lor şi, de ce nu, fără margini.

…Port în mine o întreagă lume. E a mea şi numai a mea sau e aceeaşi cu a tuturor, cea imensă, cea diformă, cea rotundă în aceeaşi măsură?

Strâng pleoapele – nu am răspuns. Ştiu doar că mă aflu  acum, aici, în toamnă. Mereu alta, dar atât de aceeaşi. Amprenta ei lăsată asupra mea e definitivă. Mai mult, e încrustată în suflet.

Ca şi Septembrie. 20.

şi nu nai ştiu dacă mai sunt  fulger ce-a trecut pe cer în zori arzând, de doruri mistuită…