într-o zi ca asta…

Într-o zi ca asta, când orele se scurg alene, plictisite ele însele de monotonia care le-a fost hărăzită – poate chiar obosite de precizia cu care sunt obligate să treacă spre…niciunde – inventez poveşti. Despre nimic.

Bine, recunosc, uneori sunt despre mine, alteori despre lume. Lume însemnând case, frunze, nopţi ori zile. Mai puţin despre oameni. Ei sunt, uneori, un mister pentru mine; alteori – file dintr-o carte uşor de citit.

Cândva, am citit mult. Şi n-am înţeles, în urma atâtor lecturi, mai nimic despre viaţă. Decât, poate, că totul este posibil. Că totul este simplu. Că trebuie doar să vrei pentru a reuşi. Că viaţa ta depinde de tine. Deşi nu se numeau aşa cărţile din care înţelesem asta, cred că erau, totuşi, basme.

Apoi am uitat să citesc. O dată cu asta, am uitat şi să trăiesc. Sau după?? Sau înainte?? Nu contează. Nu mai contează.

Astăzi am poftă de inventat o poveste. Una despre o zi mohorâtă, cu ploaie şi vânt. Ploaia, chiar dacă nu-ţi place ţie, îţi poate atinge chipul.  Dacă vrei, lasă-i atingerea, chiar aşa rece cum ţi se pare a fi, să existe. Ar putea însemna că am vrut să-ţi mângâi obrazul. Şi vântul lasă-l în preajma ta. Ştiuuu. Îl simţi ca pe un hoţ ce îţi dă târcoale. Şi ai avea dreptate, desigur. Îţi poate fura, şi chiar asta face, cuvintele de pe buze şi gândurile toate. Mi le aduce mie, ştie câtă nevoie am de ele. Vezi dar, că nu este un hoţ mărunt, banal, comun. Este din tagma haiducilor (mai există, astăzi, astfel de oameni?), ei luau de la cei ce aveau mult – multe, şi duceau celor nevoiaşi.

Da, recunosc, sunt dintre cei nevoiaşi. Mă văd obligată să-i primesc darul păgân. Furat. Dar crezi că-mi pasă? Am nevoie ca tu să te gândeşti la mine. Am nevoie de cuvintele tale. Le voi primi, aşadar, fără vreo remuşcare. Poţi pune şi un zâmbet, unul abia ghicit, în colţul drept al gurii? Mulţumesc !

Nu, nu-ţi mulţumesc doar pentru zâmbet, ori numai pentru gânduri, nici doar pentru cuvinte, ci pentru tine cu totul.

Pentru că vezi, am pe cine visa, am pe cine certa, am pe cine iubi, pe cine urî. Ce să-ţi fac, dintre toţi sărmanii acestui neam, acestei lumi, tu ai ales pe cel mai cel…Pe mine.

Sigur, sărăcia mea te-ar putea îngrijora. Până unde ar putea ajunge ea? Ea – nevoia de tine. Şi atunci te gândeşti că vântul, haiduc iscusit, de primă mână, te-ar putea fura cândva cu totul. Ar avea inspiraţie dacă ar face una ca asta. Şi mi-ar face, mie, o mare-mare dreptate. Ţie să nu-ţi fie teamă, să nu te plângi. Îţi va fi bine cu mine. Fiindcă te iubesc într-o singură zi mai mult decât te-aş putea urî într-o întreagă viaţă şi te visez în atâtea culori câte n-ar putea avea vreodată cearta, cuvinte.

Ce zici? Faci un pas astăzi, acum, afară? Laşi măcar o picătură de ploaie să te atingă? am nevoie să-ţi mângâi obrazul. Şi de nu va fi ploaie acum la tine, o adiere de vânt tot va fi. Te va răsfăţa ea. În schimbul alintului, te rog, vorbeşte ceva, orice. Vântul îţi va transforma cuvintele în şoapte. Pentru mine. Le voi asculta fermecată, cu inima toată – o încântare, ştiind că printre ele, undeva, ai pus, cu sufletul, un te iubesc!. Mi l-ai promis, mi l-ai repetat de-atâtea ori, în atâtea forme, în atâtea zile, în atâtea nopţi, încât nu mă voi îndoi niciodată că în şoaptele vântului – fie năuc, fie haiduc – n-ar exista măcar unul pentru mine.

Mda. Cândva, am citit mult: Ştii doar, 1-2 cărţi. Printre ele, La Medeleni. Nu, nu mai ştiu dacă este prima sau a doua, n-am aflat încă. Dar ştiu că aş citi-o şi reciti-o, iar şi iar. Pentru ce? Pentru năzbâtia aceea de fată. Care a ştiut, cu precizie, unde să-şi oprească viaţa aşa încât din ea să nu rămână decât frumuseţe.

Aş mai putea reciti La răscruce de vânturi. Cu asta ar fi 2. Cărţi citite. Cândva.

Dar mai bine te-aş reciti pe tine, mă gândesc. Şi, uneori, pe mine. Sau pe noi, împreună. Pentru asta, însă, am nevoie de ceva nerv…Uneori a ieşit cu scântei între noi.

Într- zi ca asta, când orele se scurg alene, plictisite în monotonia care le-a fost hărăzită – poate chiar obosite de precizia cu care sunt obligate să treacă spre …niciunde – inventez poveşti.

Despre mine? Nu. Despre ploaie, despre vânt…Care mi-a răscolit prin vise şi le-a spulberat în patru zări. A fost haiduc şi în cazul meu? Cui, mă tot întreb, i-a dus tot ce plănuisem pentru mine? Cine ştie…

ps: dacă ţi se pare că plouă la tine, te înşeli – nu-s din cer picăturile ci din cu totul altă parte.

dimineți…

În fiecare dimineaţă deschid ochii spre tine. Ce dacă nu eşti acolo unde privesc? Ei tot te văd. Tot te vor. Încă aşteaptă clipa în care-ţi vor privi adânc în suflet, acolo unde ai spus că le păstrezi un colţ de lumină. Pentru a se limpezi şi ei.

Până atunci le împletesc în fiecare noapte aripi – aripi mari, ca de cocor – cu care străbat necuprinsul dintre noi şi se opresc, fermecați, la margine de suflet frumos şi blând. Al tău. Să îl laşi aşa – fereastră spre lume, fereastră spre mine. Să nu-i acoperi niciodată ochiul de lumină ce-a licărit cândva în bezna în care rătăceam, să nu laşi grea draperie peste frumuseţea-i care-mi place mie – cea care mă ajută să nu mai colind cărări pustii, desfrunzite de orice vis. Şi de toate câte- mi eşti – linişte şi zbucium, lacrimă şi zâmbet, doruri si iubire.

Privesc în fiecare dimineață spre tine. Să-mi umplu ochii de lumină.

flori de măr

20170414_143049

Uneori, viața pare vrednică de trăit. Cu atât mai mult în clipa în care îți face hatârul de a ți se înfățişa în astfel de culori. Şi când în minte ai un gând de neoprit şi în suflet un om frumos îți închipui că fericirea nu-ți va pleca din privire.

Cu toate astea, viața curge fără oprire, culorile se schimbă, cad florile de măr, cuvintele mai pier…

Dar simți mereu.

iarăşi noapte

Ploaia are cheia de la uşa sufletului meu. Îi deschide chiar de la primele picături – stropi mari, reci şi limpezi, care pun în el zbatere şi nerădare, ca mai apoi, complici cu toţii, să-i înlesnească marea evadare. Năzdrăvan cum e, ţâşneşte afară, fericit. Îi las libertatea după are tânjeşte şi-mi duc gândul departe. Am voie – ploaia e singura care nu mă ceartă că trăiesc în trecut, că ignor prezentul şi desfid viitorul; e singura care nu-mi critică amintirea, nici visul şi nici măcar lacrima. O poartă cu ea ascunzând-o vederii celorlalţi între picăturile sale.

Dacă ar fi să aleg un loc de pe pământ, ca preferat, ar fi unul în care plouă des. Nu, nu doar pentru mine,ci şi pentru sufletul meu. Lui îi place să alerge desculţ şi apoi să se bălăcească, întreg, în apa strânsă în urma-i lăsată de piciorul gol.

Mi-e drag să-l văd cum încă mai copilăreşte, naiv…

…trebuie să plecăm, îi spun, aproape fără cuvinte, îndrăznind doar o şoaptă.

Vine, aproape tremurând, şi se cuibăreşte din nou, cuminte, la locul lui. Ştiu, îi cunosc dorinţa de-a rămâne pentru totdeauna rătăcitor în ploaie, obosit de atâtea treburi de oameni mari. În lumea lor, copilăriile nu-i sunt permise. Rareori câte un vis. Doar speranţele sunt cele ce se potrivesc adulţilor. Ţinuta dreaptă şi sobră. Atitudinea demnă. Promisiuni ferme şi vorbe foarte puţine. Ele dor cel mai mult, se zice. Unele mint, altele mângâie. Ştie…

Rătăcim tăcuţi pe străzi înguste, pavate cu piatră. Se aprinde câte-un felinar aici, pe pământ, colţ de lumină în care umbra mi se pierde, şi sus pe cer câte o stea. Poate-i doar un vis ce urcă pe fire lungi de ploaie, sclipind în întuneric…

Trupul meu aparţine ploii, acum. Ochii ei văd în întuneric, braţele-i mă cuprind rece dar protector. Câţiva paşi până acasă…Din adânc de suflet un murmur se înalţă…mai lasă-mă un minut. / mai lasă-mă o secundă. / mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip. / mai lasă-mă o briză, o undă. / mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

…Nu, nu e timp. Nu e nici loc. Străzile gem sub tălpi grăbite, paşii se strivesc unii pe alţii. Încă o cicatrice ar fi prea mult…

Orele se scurg prea lungi, răsare Luna, şi un vis se-nalţă… Noapte iarăşi.

fericirea de dincolo de vitrină

Ştii ochii aceia de copil sărman pierdut în adoraţie în faţa vitrinei ce-i interzice jucăria râvnită dar mult prea scumpă pentru cei câţiva bănuţi ce-i zornăie în buzunar? I-ai citit vreodată în privire încăpăţânarea şi i-ai înţeles, dincolo de nemişcarea-i ca de statuie, freamătul inimii îngenuncheată de dorinţă? I-ai ghicit fierbinţeala din spatele frunţii lipită de geamul rece al vitrinei ce-l desparte de bucăţica lui de fericire şi i-ai văzut nevoia de a o atinge în gestul mâinii întinse care pare încleştată-ntr-o continuă rugă?

Atunci ştii pentru ce rog un întreg Univers să mi te dea: pentru toate câte mi-ar aduce fericirea de a te avea – un sărut, îmbrăţişarea-ți ce mi-ar cuprinde inima toată; zâmbetul permanent ce mi-l aşează uneori gândul la tine peste tremurul din colțul gurii. Te-aş vrea pentru prea-plinul din privire când dorul mă chinuie; pentru încă o clipă din cele ce mi-au adus de atâtea ori vocea mai aproape. Şi iubirea-ți în şoapte. Şi apoi pentru încă o clipă. Şi încă una…Pentru o viaţă.

Sau, simplu, pentru o zi ca asta. Pentru care, ştii prea bine, cheltui de fiecare dată un vis dintre cele ce-mi zornăie în suflet – plată pentru fericirea ce-mi eşti dincolo de vitrina prin care privesc. Va fi vreodată suficientă pentru a te şi atinge? Nu-mi rămâne decât să cresc vis după vis…