răzlețe

Lumea s-a schimbat, iti spui deseori. Atunci când nu mai recunoști mai nimic din ce te înconjoară, din reacțiile pe care le aștepți din partea celor spre care te îndrepți plin de încredere și speranță, rămâi descumpănit și-ți spui dezolat că nimic nu mai este cum a fost, cum știai tu că era sau că ar fi trebuit să fie.
Dar tu? Tu te-ai schimbat? E un gând ce poate că ar trebui să primeze in mintea ta, înaintea celui referitor la ceilalți, cei ce formează lumea largă spre care te îndrepți cu diferite ocazii și din partea cărora aștepți, intransigent, un comportament stabil, neschimbat.
Te-ai schimbat. Asta ar fi drept să gândești. Și poate că o faci. Mai trebuie numai să și recunoști. Față de tine si față de lumea încriminată în ceasul deznădejdiei și al debusolării tale, al așteptărilor înfrigurate

toamna – anotimp al frunzelor moarte

Degeaba se apleacă gemând adânc, până acolo jos – unde ele sfârșite s-au întins – crengile copacilor, nostalgice, în zadar vântul le ridică, vrând să le reînsuflețească – nu vor mai avea niciodată acel verde crud, luminos. Au murit. S-au desprins, una câte una, pradă iluziilor de zbor, spre cine știe ce vis întrupat din miresme și lumini în timpul nopților de vară, de locul în care s-au ivit. S-au avântat în necunoscut, vrăjite, spre acele tremurătoare pâlpâiri din Înalt. Au vrut să migreze într-acolo în aflarea veșniciei, a verdelui etern. Au sfârșit, în schimb, neînchipuite nuanțe – imposibil de redat – covor sub pași nepăsători, grei de gânduri și visări, de mărunte neîmpliniri. Ori mărețe așteptări.

Toamna – anotimpul frunzelor moarte, al căutărilor de peste vară eșuate. Freamăt neînțeles al sufletelor noastre…

răzlețe

Indiferența. Ți-o însușești pe drum. E una dintre cele mai de folos învățături dintre toate câte dobândești pe cale. Ea te ferește atât de durerea proprie, cât și de cea a aproapelui. Te ferește de greșeli pe care le-ai face în numele unui bine prost înțeles, greșit direcționat. Astfel, nu-ți vei face rău nici ție și nici lui cu stupide năzuințe de mai bine, de bunăstare – fie fizică, fie emoțională – spre care ți se îndreaptă permanent gândul. Toate (dureri, piedici, șamd)  trec, egal, în pasul lor firesc, spre deznodământul ce oricum le este menit să li se întâmple. Fără să-ți vâri nasul până la rădăcină, fără nesfârșită zbatere.
De ce? Fiindcă oricare dintre noi a fost înzestrat, încă din faza de proiect, cu abilitatea de a-și duce singur crucea.
Intervențiile de pe margine, de genul celor „ai grijă la stânga!” „ridică mai mult din partea dreaptă!” , „nu produce atâta balans, te vei dezechilibra!” considerate ajutor de către novicii ce încă nu și-au însușit-o (indiferența) nu sunt altceva decât pale impresii de sprijin. În dese cazuri, chiar mai mult, mai grav de atât: produc daune.

de toamnă

Am visat toată vara că. Că una, că alta dintre toate câte am prin gânduri. A fost timp berechet pentru visare; ea, vara, părea de neclintit din locul în care se așezase. Cu toate astea, într-o zi oarecare s-a ridicat, energică, și s-a dus. Fără un cuvânt s-a dus. A luat cu ea, așa tăcută cum a fost, zilele în care plănuisem să.
Am privit-o fără vreun reproș. Se depărta. Ei, si?  Zile sunt cu duiumul în depărtare. În cea opusă celei spre care se îndrepta ea, vara… M-am întors înspre acolo si am văzut-o cum venea. Așadar, chiar mâine va fi o altă zi, mi-am spus, naiv…
Apoi am înțeles. Unele zile sunt incompatibile cu visarea. Pentru ea, e nevoie de soare. De mult soare. Ori, ăstea de-au urmat plecării atât de intempensive a verii, nu au niciun strop de soare. Nicio strălucire.
Nu, astăzi nu e soare. Nici ieri n-a fost, și nici de-o vreme încoace.  Aproape că mi-am uitat și gândurile în tot acest întuneric umed. Nu pe toate, desigur, ci numai pe cele în care imi spuneam că. Le mai ghicesc a fi totuși prin preajmă. Tăcute, ușor resemnate. Dacă m-aș strădui, le-aș înțelege în cele din urmă resemnarea dar nu vreau să mă străduiesc cu nimic. Nu astăzi. Astăzi, nu. De mâine, poate…
Mâine va fi toamnă. La fel ca și azi, de fapt. Spre deosebire de azi însă, mâine ar putea fi însorit. Și poate că un soi de visare m-ar cuprinde iară.
Nu e rău fără de vis, nu. E doar mai gol, mai puțin – mai puțin din mine, zic. Dar tot eu sunt. Îmi place toamna. Îmi place cum nimic altceva nu-mi place. Imi plac sunetele ei, aromele, soarele blând, ploile domoale, frunzele foșnitoare, strat sub tălpi ușor inflexibile.
Ieri m-au durut ele, frunzele. Prea stăteau inerte, lipite de asfaltul ud și negru. M-au făcut să mă gândesc cum călcam în picioare, nepăsători, ale copacilor, poate, visuri. Ei și le-au crescut frumos, pe urmă le-au dat drumul în lume. Să-și trăiască plutirea. Oare asta să fi fost împlinirea lor? Tălpi grăbite, inflexibile și nepăsătoare? Hm…

Dar menirea noastră? Care o fi menirea noastră?