rătăciri

Nu putea fi vară pentru totdeauna, linişte se aşază peste lume. Peste zi – noaptea. Întunecată şi pustie. Doar felinarul din colţ mai aminteşte lumii de vara ce se duce, prin frântura de lumină şi prea recea căldură ce o risipeşte fără convingere. Paşi grăbiţi strivesc neîndurător umbrele lungite nepăsător pe asfalt. Ecoul lor e unul mut. La fel ca unele dorinţe. Rătăcite în depărtare, rămân pentru totdeauna străine şi stinghere. De acolo mai privesc uneori cu jind înspre tine. De te-ar putea atinge… Dar le-au murit în vârful degetelor atâtea visate mângâieri. Şi pe buze nerostite cuvinte de dragoste.

La un gând distanţă este toamna. Fluturi de noapte ameţiţi de lumină şi căldură îşi trăiesc efemerul în jurul felinarului. Ca atâtea ale mele visuri rătăcite în liniştea nopţii. Ca mai toate ale toamnei frunze, în vânt.

Anunțuri

răzvrătire

Atâta tăcere, atâtea cuvinte rămase nespuse dincolo de buzele  încăpăţânat strânse…
…Şi vara asta care foşneşte acum a frunză uscată, a zi abrupt încheiată, a uitare, a abandon; a amintiri purtate în palma, când larg deschisă din dorinţa copilărească de a le rătăci pentru a nu le mai şti, pentru a nu le retrăi, când strânsă pumn în jurul lor pentru a nu-ţi risipi iubirea; a cer prea iute aşternut peste lume; a cuiburi părăsite în zori pentru o altă iluzie – zborul, a uitat că mi-a lăsat privirile pustii şi-un gând ce doare, că ploile i-au fost prea grăbite şi mult prea sărace pentru a-mi spăla tristeţea, că-n suflet mi-a îngrămădit cu forţa, doruri….Că vrea de-acum să-mi fie toamnă, văd, dar e prea târziu – nu-i voi uita tăcerea şi nici zbuciumul de dincolo de ea. Nici arşiţa. Cea din miezul fiinţei. Şi eu nu mai vreau să ardă. Nici pământul, cu atât mai puţin cerul. Nici măcar în asfinţit.

Vreau să fiu străină de toamna mea. Şi de ea.

Niciodată de tine!

 

apus

Îşi deşiră timpul secundele între noi. Invariabil, tu rămâi la un capăt al lumii, eu la margine de cer. De unde încerc să adun în palme toate ale tale cuvinte, toate ale tale şoapte. Cu ele pictez apusul. Apoi, privindu-l, nu mai ştiu dacă este o pânză sau doar un popas în sufletul meu. Ştiu numai că noaptea, cu el incă pe retină, gându-mi țese vise. Şi că-n zori ele mor.

Între noi, timpul îsi sună zgomotos secundele. Şi cerul, clocotind a nerăbdare, se buluceşte să-l cuprindă.

din ceaşca de cafea (12)

Tot învârt în gând nişte cuvinte. De bun venit. Pe unele le am adunat de pe la colţurile tuturor zilelor, m-am întins cât am putut după ele, într-un echilibru precar şi chiar cu preţul câtorva destrămări. La al verii tiv.  Altele au rămas agăţate pe la margini de cer aflat în asfinţit. Le-am lăsat acolo, martore atâtor culori. Şi soarele are nevoie de-un alint în clipa lui cea de pe urmă.

Din ce am reuşit să adun, ţes întruna înţelesuri. De nu le voi da glas, aşa cum sperasem, le pot servi, aşa tăcute, lângă cafeaua al cărei abur fierbinte ar risipi răceala dimineţilor târzii. Încă o risipire… Sunt peste tot, ele, risipirile. În fiecare anotimp. În fiecare val şi-n fiecare legănare de vânt. În ploi şi-n lumina stelelor. Şi-n fiecare trup. În noi. Mai ales în noi. Cu fiecare respiraţie ne risipim sufletul în neant…

Ai putea, şi mi-ar fi plăcut, un timp chiar am aşteptat, să fii tu musafirul pentru care m-am tot pregătit dar ştiu şi eu, şi ştii şi tu mai bine chiar decât mine, că nu vei fi. Că vei rămâne, neclintit, ca şi până acum, ca şi de acum ‘nainte, un vis frumos. La fel ca cel spre care privesc de fiecare dată când noaptea vine. Şi de prea multe ori în plină zi.

Vara asta de se întinde nepăsătoare dar mai ales fierbinte, de la răsărit până tărziu, adânc în noapte, când luna se dezmeticeşte doar cât să-şi dea seama că e nevoie de lumina ei rece dar preţioasă pentru a proteja acele poveşti de dragoste pe care fierbinţeala zilelor i le ascunde sub falduri, se va termina curând.

Aştept toamna. Frământ, în palme şi în suflet, cuvinte. Le-aş da o formă, le-aş dărui ei mai apoi dacă ţie tot nu-ţi mai trebuie. Dar ea are ploile. Şi-un colorit superb al frunzelor… Vom sta totuşi la aceeaşi masă, faţă în faţă. Eu cu ale mele doruri, dureri şi visuri, ea cu ale sale foşnete ascunse în zile şi nopți de greieri cântate. Între noi, o cană de cafea al cărei abur fierbinte va fi înţesat de risipiri…

Alături, câteva cuvinte.

 

 

 

orfan

Sunt un orfan, de-acum. Sunt! Ce dacă cerul are la amiază nuanța acelor ochi, ochii cei mai protectori de pe pământ? Şi ce dacă zilele sunt încă toride? Fără căldura unei singure priviri, a acelei priviri, e frig în mine. Şi e nesigur. Şi târziu. Ori prea devreme. E cumva cum n-a mai fost. Cumva cum are să mai fie.
Drumul mi-e mai pustiu de-acum, sufletul în plus o rană are si steaua mea călăuzitoare a apus. Sau s-a înnălțat? Atât de sus şi-atât de-nalt însă, că niciun licăr al ei nu-mi ajunge în privire.
De-aş fi putut…De-aş fi reuşit încă un mâine. Sau măcar un azi. Unul complet. Şi apoi un altul. Şi încă unul. Pentru mereu…
Dar n-am putut. Şi încă o dată pământul mi s-a lipit de tălpi fixându-mă într-o realitate ce mi face țăndări orice vis şi orice zbor al lui.
Înc-un dor va creşte-n mine. Liber, ca iedera pe ziduri umbroase şi pustii. Încă o tăcere voi zidi din cuvinte lipsă. Şi fiecare vară de acum încolo mă va durea aşa adânc cum asta m-a durut acum trei zile.
Orfan voi fi d-aci-nainte…

viața – o mult prea scurtă călătorie

La sfârşitul ei se poate spune, cu dreptate, că n-a durat mai mult de-o clipă.

O clipă pe care nu doar o vrei, ci o închipui nesfârşită. Minte timpul? Te minți singur. Apoi te simți furat, tâlhărit. De toate cele ce ți se cuveneau, consideri, dar au rămas nespuse, nevăzute, nesimțite încă. Netrăite.

” cât pot eu – fac eu!”. Punct. Şi…de la capăt? Doar într-o altă lume. Posibil mai bună.