Din nou.

Cand ma intanlesc cu situatii similare reactionez. Intr- un anume fel!

Dar astazi voi fi cuminte si imi voi infrana pornirile nu tocmai ortodoxe.

Voi fi ca un ingeras de cuminte…voi avea oarece rabdare si apoi totul va trece. Asa sunt eu…daca ratez startul, piere apoi farmecul discursului. Si daca discursul nu are doza de ” frumusete” ce rost ar avea sa insirui doar cuvintele?!

Doar nu o fac sa-mi omor timpul, sau sa umplu un gol dintr- o discutie, nu?!

O fac sa  ne amintim cu „drag” de ea– de discutie zic!

Ce as mai da cu piciorul in pietre!!! – dar nu- s pe strada…(Imi vine in minte acum ca as putea lua vreo 2 si in casa–loc ar fi de dat in ele si aici–si mi-ar fi mai simplu si mai practic, mai la indemana…E de analizat.)

Eh…eu si oamenii! Adicatelea eu si … pietrele!!

…Din nou. (Si cred ca pentru totdeauna!)

Tu – ce vrei?

Tu ştii ce vrei, stii ce simţi, mai ştii la ce visezi, mai ştii să zbori?

Nu mai ştii…

Nu ştii, nu pentru că nu ştii, ci pentru că ştiu cei din jurul tău tot ce-i mai bine pentru tine. Poate nu ştiu foarte bine pentru ei, dar cu siguranţă pot şi vor să ştie pentru tine.

Ştiu că nu ai nevoie de gânduri, de sentimente, de iluzii, de aerul de la ora 6 dimineaţa – ci de cel de la 6 seara, ştiu că nu ti se  potriveşte tipul brunet din banca a treia din rândul de la mijloc – ci cel blond din prima bancă, ştiu că nu trebuie să-ţi doreşti doar un copil – ci doi, să ai „pereche”, ştiu că nu trebuie să asculţi romanţe – ci rock and roll, că nu trebuie să citeşti proză – ci versuri, că nu trebuie să visezi  – ci doar să dormi…

Şi câte toate altele, nu ştiu ei?

Dar tu…tu ce vrei?

Ai fi putut să vrei să simţi, să iubesti, să gândeşti, să zâmbeşti, să doreşti, să oftezi, să plângi, să rogi, să uiţi, să ierţi…să trăieşti.

Dar nu-i târziu – când totul va muri în tine, vei renaşte şi vei şti toate astea pentru alţii… pentru tine nu ai ştiut.

Asta este ceea ce vrei?!

Nedumeriri.

Ce ne place să suferim! Gratis şi mai ales fără fundament! Ne simţim invadaţi, neînţeleşi, iritaţi de prezenţa celor care nu corespund ideii noastre de normal.

Dar unde şi când şi  mai ales, cine a stabilit că să fii într-un fel sau altul, reprezintă normalul? Care sunt criteriile după care se face selecţia?

Şi mai mult, admiţând că suntem de acord cu standarde – cele impuse sau liber asumate – ce facem cu cei care nu se încadrează în acestea? Cum ne delimităm de ei, cum înţelegem să procedăm cu aceştia pentru a nu ne mai răni vizual, spiritual existenţa noastră cea normală?

„Dumnezeu e în toate, Dumnezeu e în noi!”

Dar care este acest „noi ” ? De partea cui se află el? A celor „normali” sau a celor „anormali” . Pentru că mi se pare că fiecare dintre cei prezenţi pe pământul ăsta se consideră „normal” după criteriile lui personale. Şi atunci cum se poate rezolva problema asta…cui aparţine acest „noi , acest „normal”?

Şi dacă Dumnezeu este în toate, aşa cum acceptăm că se întâmplă, atunci cum facem că respingem ideea de tot, de unitar şi rămânem doar cu cea de noi, de singurii care merităm să existăm, în vreme ce pe ceilalţi îi desconsiderăm şi îi scoatem noi, cu de la noi putere, din graţiile Domnului?

Cine ne dă acest drept? Nu cumva ne erijăm în judecătorii semenilor noştri fără niciun drept, fără să ne fi cerut nimeni?

Mă gândesc că Dumnezeu este singur capabil să hotărască pe cine acceptă şi pe cine nu…trebuie să arătăm noi cu degetul spre unul sau spre altul?!

Unde se ascunde fericirea?

…poate în gesturi mici, banale, poate în lucruri simple, obişnuite, poate în cuvinte blânde, calde, poate în culorile multe ale unui curcubeu, poate în noi… Cu siguranţă în noi…dar doar atunci când îi dăm voie să ne inunde simţirea. Când lăsăm totul în seama inimii. Ea ne aduce fericirea, o simte şi ne-o dă.

…poate se ascunde în suflet…ca o senzatie, ca o vibraţie a acestuia.  Şi nu, nu trebuie să o cântărim, să o măsurăm…oricum este doar o clipă…nu rămâne, lasă doar în urmă un parfum suav, un dor, o bucurie.

 

 

 

i

Insensibilitate…

Se spune ca  tot ce gandim, ce imaginam,  ce simtim, ce dorim, noua sau altora, se intoarce spre noi, ca un bumerang. Incep sa cred ca este exact asa. Se intampla lucruri…

Din pacate nu sunt suficient de deschisa la noi provocari.

Este poate prea devreme, transformarea nu a avut timp sa se instaleze nici macar confortabil, definitiv fiind chiar foarte departe de a se fi intamplat.

Este poate un inceput firav. Voi spera la mai mult din partea mea, desi stiu ca este foarte greu cu mine,  ratiunea fiind cea care decide…

Am fost insensibila, stiu… Dar chiar nu am putut altfel!

Ar insemna sa anulez multe in mine, pentru a permite unor situatii sa existe.