primăvară înnoptată

Paşi târzii, lumini, umbre şi tăceri, un dor nebun şi un gând: tu – unde eşti??  cais în floare – miraj în noapte
wp-image-1688540897jpg.jpg

Anunțuri

într-o bună zi,

..voi spune stop blog!

poate fi astăzi acea zi; sau mâine; sau într-o altă viață.

până atunci…mă voi mai gândi. încă. (fiindcă am inceput cândva gândul ăsta şi nu l-am terminat). faptul că i-am dat glas o fi însemnând ceva. poate, nu ştiu. ce ştiu cu siguranță e că eu gândesc îndelung orice decizie. fiindcă răspunderea îmi aparține şi trebuie să trăiesc cu rezultatul. şi nu oricum, ci cu oarecare linişte. 

şi liniştea asta merită efortul aşteptării, al răbdării, al incertitudinii în care se scaldă gândul meu înainte de a ieşi la lumină pentru a se impune.

sigur, a spune stop! unui blog nu pare a fi ceva de gândit, doar că eu vreau (şi nu pot altfel), să gândesc. fiindcă a spune stop blog! poate însemna că…

… în acea zi,  am redevenit…seacă. (sec înseamnă atunci când nu spui nimic pentru că nu vrei să spui sau, şi mai simplu, pentru că nu simți nimic. aşa am învățat în vremea din urmă).

şi am mai învățat în vremea din urmă cum el, cuvântul, poate fi extrem de important. totuşi, în opinia mea, mai puțin important, mai puțin hotărâtor, decât gestul. fiindcă sunt gesturi care nu mai pot fi anulate oricâte cuvinte se vor roti apoi în jurul lor. pe când el, cuvântul, unul auzit aici, poate fi îndreptat un pas mai încolo. într-un fel, consolat. şi într-un târziu, uitat. şi, astfel, anulat. gestul – nu. 

într-o bună zi voi spune stop blog! atunci voi avea certitudinea că am redevenit…seacă. cuvânt sau/şi însuşire dobândite de la ultima baie în Marea …Seacă, baie care s-a dovedit extrem, extrem de lungă. şi, în urma ei, puterea mea de a tăcea, una desăvârşită. la fel ca cea de a nu simți.

dor…

Sfârşit de zi, o zi din care soarele a lipsit nemotivat lăsând cerul într-o  bosumflare neconsolată, întunecat peste măsură şi incapabil să ridice draperia pe care norii au aşezat-o  hotar atâtor iluzii. Doar vântul a alergat bezmetic în lung şi-n lat hârjonindu-se neîncetat cu tot ce a întâlnit în cale, ridicând, în desele-i momente de obrăznicie, poale de rochii primăvaratice parfumate excesiv, tivite cu fir de verde crud – atât de verde şi atât de crud ca speranţele abia înmugurite în suflete singuratice, a încurcat tunsori, bucle şi culori, a bătut nebun în geamuri şi în gânduri, a pierdut ritmul, l-a regăsit apoi şi a poposit îndelung, frivol chiar, cu degetele-i reci secunde bune pe trupurile tuturor.

Într-un târziu, plictisit, obosit, ori chiar dezamăgit, a trântit în fuga-i neîntreruptă obloanele peste o zi născută şi rămasă tristă cu toată truda-i de a o anima, a prins de aripi păsările cu care şi-a însoţit jocul, le-a condus, galant, la culcare, şi a dat voie nopţii să-şi aprindă felinarele.

În lumina lor slabă, umbre ale unor dorinţe neîmplinte se alungesc nefiresc agăţându-se, în căutarea neostenită după împlinire, până chiar pe zidurile bisericii de vis-a-vis. Urmăresc încordarea cu care vor să ajungă sus, în clopotniţa amuţită-n noapte, tinând strâns, în priviri, cuvinte nerostite. Se amăgesc, le văd bine, cum că de acolo, din înaltul acela ce li se pare cel mai aproapiat de cer, le pot lăsa libere, că pot găsi singure calea de urmat, că pot afla inima spre care tânjesc…

…iar le e dor tine. şi de noi.

gânduri pereche

L-am aşteptat sau nu, îmi dau seama că-mi e alături tot timpul şi că, fără ca să ştiu să-l văd sau să-l ascult, el e cel ce îmi înfloreşte primăvara pomii înnebunindu-i de culoare şi dor de zbor, ispiteşte soarele să-şi petreacă timpul pe-un cer chiar dacă prea sus, prea îngust, ori prea pustiu şi îndrăzneşte în nopţi cu stele şi lună plină, câte-un vis…

Ştiu, truda îi rămâne una ca de Sisif, mă încăpăţânez tot timpul să rămân cu picioarele pe pământ. Câteodată mă mai desprind din strânsoarea rădăcinilor crescute liber peste gleznele-mi aflate în acea încăpăţânată nemişcare şi atunci fac paşi, chiar dacă doar în vis, chiar dacă nedecişi, mărunţi şi prea mult măsuraţi, şi întind mâna înspre el. Uneori îl ajung la timp şi îl păstrez o vreme în căuşul palmei. De acolo,  simt cum îmi umple golul dintre cuvinte şi-mi îmblânzeşte aşteptarea, cum creşte până la nebunie o patimă nespusă şi pictează un ţinut de dor. Unul în care atingerea n-ar mai fi imposibilă.

Lasă-mi gândul tău, mi-a lipsit fără să ştiu şi sufletul mi s-a lipit, cu timp în urmă, de el. Cândva, cine ştie când, ţi-l voi înapoia pereche, pentru că, ştii deja, chiar dacă şoaptele îmi sunt împiedicate, strivite tot timpul de-o tăcere dominată de dorinţă şi neputinţă şi nu ajung la tine, şi gândul meu îţi aparţine.

departe de lume

Departe de lume, în chiar mijlocul ei, cu mintea cotropită de gânduri ce aleargă sălbatice, cu coama-n vânt, tropăind neîmblânzite în spatele privirii şi cu braţele strânse bine în jurul umerilor, cuprinzându-ţi sinele cu dragoste şi milă în acelaşi timp, consolare pentru neputinţa de a-ţi stăpâni dorinţa, mereu năvalnică, mereu frântă, aştepţi ca de sus să te plouă cerul şi să-ţi crească visul, să-ţi umple golul cu şuvoiaiele-i repezi şi să te ridici deodată spre împlinire, ca mai apoi să înţelegi şi să te aşezi cuminte înapoi, să te strângi în tine, să te apleci protector peste trupu-ţi ce numără secundele, fragmente ale unui timp măsurat nesfârşit în acelaşi sens, pe-un acelaşi dar mereu diferit cadran cu două ace înfipte în chiar inima sa, timp ce nu-ţi dă voie să vezi decât o bucată de lume, pentru cealaltă cerându-ţi să renunţi la ce ştii deja, la tot ce ai trăit, la fiecare vis, la toate dorinţele şi la întreaga cohortă de iluzii, renunţări ce ţi-ar înflori, pentru scurtă vreme, primăvara-n suflet.

Sigur, ai mai vrea ca măcar din acuarele să-ţi picteze un cer senin şi-un crâmpei de curcubeu. Te gândeşti că ar fi posibil. Departe, însă, de lume.