din ceaşca de cafea(3)

La ce e bun paharul cu şampanie când eşti flămând – flămând nu de pâine, ci de viaţă? Sorbindu-i extazul, el nu va face altceva decât să te aprindă, transformându-te fără regret într-un nebun. Unul frumos, e drept, unul ce ştie că drumul spre Rai poate fi străbătut dintr-un singur pas. Sau gest?

Ambele anulate, într-o noapte oarecare, de bulele ce se rotesc ameţitor în paharul cu picior înalt, zvelt. Insuficient de înalt însă – efervescenţa lor trece de buza paharului pe buzele tale şi-ţi explodează în toată fiinţa nevoia imediată, năucitoare, de fericire.

*****

– Dormi?
– Nu încă.
– Atunci, mai putem vorbi puţin, te rog? Despre orice. Nu-mi este somn.
– Sigur…

Siguranţa din răspuns e departe de adevăr, nu se regăseşte nicăieri în gesturile haotice ce urmează. Sufletul îi este demult în braţele spre care i se îndreaptă paşii ezitanţi, parcă turnaţi în plumb. Paşii unui condamnat la moarte…

În treacăt vede cum luna, atârnată neglijent pe cerul ce se întinde senin dincolo de fereastra ce dă spre lume, sclipeşte rece. Rece şi extrem de nepăsătoare. Stelele din jurul ei, şi ele, cioburi în care îţi poţi răni privirea tot căutându-le lumina. Şi, în ea, împlinirea.

Ignorând răceala cerului – în noaptea asta n-are nevoie să privească depărtările, tot ce visează de atâta vreme i se află atât de aproape cât n-ar fi îndrăznit niciodată să spere – îşi strecură şi trupul în aşternutul în care sufletul i-a poposit demult. Din clipa aceea începe condamnarea. La viaţă.

Să vorbească? Şoapta e tot ce poate

– Strânge-mă în braţe. Nimic mai mult. Ştiu, într-un fel ce poate părea de neînţeles, că, după secole de peregrinări, voi fi acasă. În braţele tale este casa sufletului meu.

Îmbrăţişarea a două trupuri perfect străine până în clipa aceea face ca două suflete, rătăcitoare într-un timp fără vârstă, să se recunoscă. Mâinile se găsesc, fierbinţi, şi atingerea le devine încleştare atunci când sărutul timid ce alintă pielea obrazului brăzdat fin de doruri şi lacrimi se opreaşte nehotărât în colţul buzelor, neîndrăznind atingerea ce ar descătuşa dorinţa.

*****

Pentru ce ai consimţi să bei şampanie? Te va transforma, cel mai probabil, într-un nebun ce crede că paradisul este nu mai departe de un sărut adevărat, zilele-ţi vor pretinde toate să fie duminici, promisiunile vor cere să se nască şi apoi să şi trăiască, ploile vor vrea şi ele să aibă efervescenţa lichidului din paharul cu picior înalt şi cupă delicată pe care îl ţii în mână într-o pendulare continuă a gândului: dacă vei bea, întreaga ta linişte si seninul de până atunci vor dispărea, le vor lua locul dorinţa năvalnică, mii de clipe visate şi o chinuitoare nesiguranţă…

Cu toate astea, duci paharul la gură cu gestul celui ce, aflat în deşert, găseşte oaza care îi oferă o picătură. De speranţă? De viaţă.

*****

…Şi cerul se scutură de răceala de mai dinainte, zorii încep să-şi inventarieze stropii de rouă căzuţi într-o noapte oarecare dintr-o cupă de şampanie…

*****

–  Pentru ce, mă tot întreb, primăvara asta a simţit nevoia să spele mai toate zilele pe care i le-a dăruit timpul? Ce a găsit atât de impur în fiecare dintre ele? Eu n-am păcătuit cu mai mult de o dorinţă. Aceea a unui sărut. Nici măcar împlinit.

Dar am ceaşca de cafea. Uneori, din aburul ei fierbinte răsar câteva rânduri. Gânduri. Trimise post-restant.

 

tu – culoarea mea

Poate tu nu mai simți, poate eu nu mai spun, poate cuvintele mi le amân, poate gândul mi-l reprim dar vreau să cred că ştii, dincolo de orice tăcere a mea, de orice părere a ta, că mi-e inima plină de tine. Până la refuz. De când te ştiu şi până la sfârşitul lumii. Indiferent de ce ai să spui, ai să faci, ai să crezi, ai să visezi; indiferent de ce am să spun, am să fac, am să cred, te voi visa mereu.

Indiferent de veacul în care ne vom afla, va fi o clipă în el care se va numi a noastră. Sunt convinsă de asta. Până atunci tu nu vei fi pentru mine altceva decât ce-am spus mereu: frumusețe, bucurie, alint, senin.

Eşti un vis. Visul meu. De împlinit.

Eşti, tu, culoare crescută pe umbra singurătății mele.

wp-image--2014217065

din ceaşca de cafea(2)

Fiindcă e ziua când timpul se întinde mult prea leneş, ca o pisică răsfăţată de căldura mâinii stăpânului, e poveste. Din ceaşca de cafea…

Am un pulover, mi l-a croşetat viața.

Ce culoare are? Ca şi ea – un amalgam. Nimic concret – tuşe subţiri, fine, din fiecare culoare. A iubirii, a durerii, a plăcerii, a renunțării, a toate culorile ei.

Culoarea speranței şi cea a încrederii fuseseră cele cu care îl gândise, dar a tot adăugat. A avut de unde, îl începuse într-o zi de toamnă şi aleea pe care se plimba cât timp îl gândea, era un miraj. Şi era inspirație. Cu cât trecea timpul, cu cât se succedau clipe, alte nuanțe apăreau, alte vremi împletea, alte ochiuri de blândă lumină se aşezau cuminți în rânduri, rânduri. Strânsese în firul său culori nemaivăzute, abia înțelese. Le împletea cu drag şi sârguinţă.

Nu, nu-l gândise ca pe un model aparte, începuse unul simplu: un ochi pe față, unul pe dos. Mai apoi totul s-a complicat, într-o toamnă, din ce pricină – nu ştiu, a pierdut firul cu care lucra. O fi fost copleşită de splendoarea de pe alee, toamna întotdeauna i-a fost greu să se concentreze, o apucă o visare, un dor nescris, abia gândit, un impuls şi o nevoie de a atinge infinitul. Şi vântul i-a luat gândul şi l-a purtat înspre niciunde. Când a revenit, s-a impiedicat de ghemul căzut în uitare şi firul i s-a încurcat în paşii grăbiți. L-a rătăcit.

L-a căutat, îngenunchiată, zile întregi – zile lungi de chin, de absenţă, zile de plutiri şi reveniri; zile, până la urmă, uitate şi ele, pierdute. Îl spera întreg, firul, doar rătăcit în noianul de frunze spulberate de vânt pe alee – inspirația ei arămiu-ruginie de fiece clipă. L-a găsit frânt, abia se mai ținea într-o scamă, nu mai era decât un gând.

L-a ridicat şi, ostenită de atâta deznădăjduită căutare, a încercat să-l reînnoade. I-a şoptit vântului rugămintea, el a adus ploi mărunte, a nins alb câţiva fulgi de nea, a adăugat ceva verde şi prospețime din primăvara ce-a venit, raze de soare din vara viitoare, şi într-un târziu, când frunzele toamnei au dat din nou culoare aleii pe care spera abia clipind, şi-a liniştit tumultul. Reuşise ceva. Putea de acum, viaţa, din nou, croşeta. Poticnit, dar nu se oprea. În locul cu absenţa a îndesat rând pe rând, aşa cum veneau, tăcerea toamnei, ploile toate, revolta, mirarea, întrebarea şi neputința tuturor clipelor ce-şi cereau dreptul de a exista.  Şi mult senin. Doar ea ştie cum l-a ademenit înapoi, fugise cu mult timp în urmă şi nu mai auzise nimeni nimic de el, se ascunsese-n lume.

Şi celelalte câte le-am avut? a fost întrebată viaţa. A ridicat din umeri – era tot ce putea. Dar s-a străduit, a croit mânecile mai lungi. Pentru nopțile reci şi pustii. Pentru zilele toate când cerul se întunecă a furtună, când zâmbetul are corespondent doar în oglindă, când peste o întreagă mare de gânduri se întinde umbra. Pentru când vrea să-şi ascundă chipul. Pentru atunci când ploaia curge cu albastrul cerului cu tot, inundând sufletul întreg.

Am un pulover. Miroase a viaţă. L-a ţinut în braţe strâns cât l-a lucrat, i s-a impregnat mirosul în fibră. E uşor dulce şi mai mult amar. Uneori are iz de lacrimă. După ploi, de iasomie.  În asfinţit, a vis nebun de dragoste. După somn, a gând nesăbuit de amor. Miroase a frică uneori, a minciună, a decepţie. Miroase galben, a trandafir îndrăgostit. Miroase aspru, a ger năprasnic, a suflet îngheţat. Şi miroase blând, a toamna ce i-a pus tandreţea în vene. Miroase curat, a prietenie. Are mai apoi şi miresmele bujorilor impregnate-n fir. A buclelor şi zulufilor nicicând ciufuliţi de vânt. Miroase a călătorie. A dorinţă. A verde crud şi a iluzie. A sărut în prag. Miroase fierbinte, a mâini ce ard să se atingă. A suflet tremurând, făcut scrum.  A zâmbet de copil ce luminează casa. Şi chiar pe ea – viaţa.

Uneori are mireasma Cerului Înalt, luminat de aştri. Azi noapte a căzut o stea. O remarcasem de vreo două zile,  o admiram de la distanţa ce-mi fusese dată. Era toată o poezie. Una de iubire. O splendoare. Se rotea ameţită de fericire, înfiorată de aşteptare. Aştepta clipa când…Aştepta o clipă. Acea clipă. Clipă ce povesteşte lumii, de mii de ani, despre un el şi o ea.

Căderea ei – stea ce lumina şi-n plină zi, vis  format din praful a mii de stele şi legănat îndelung cu vorbe de alint, acum îngenuncheat, prăvălit în ţărână – m-a durut adânc. A viaţă.

Am un pulover. N-are culoarea mea şi nu are parfumul meu. Eu le am pe ale lui. Din chiar clipa când a aşezat primul ochi pe andreaua stângă sunt toată a vieţii ce mi l-a croşetat. Ea a greşit cândva modelul, i-a frânt firul, dar i-a lăsat mânecile mai lungi să-mi pot cuprinde cu ele sufletul obosit.

şi, uneori, ceaşca de cafea…