rătăcire

Paşii i se opriră la capătul aleii. Arăta ea însăşi de parcă ajunsese la capătul puterilor sale. Se lăsă să cadă pe banca de alături aproape fără să gândească gestul. Era atât de pierdută în gânduri încât nu era contientă de nimic din jurul său, altfel ar fi putut observa privirile celor doi îngrijitori care o cercetau cu vădit interes şi îngrijorare. În ochii lor se citea o întrebare mută: oare ce o face pe o femeie ca ea să ajungă în parc deodată cu răsăritul? Silueta elegantă contrasta, gândeau ei, cu privirea rătăcită în care se putea ghici că timpul i s-a oprit dincolo de pleoape. De ce l-a blocat acolo când se ştie bine că este singurul cu adevărat curgător şi al său şuvoi este de neoprit? Au trecut, aproape fără zgomot, pe lângă ea. Cu toate astea, nu au pierdut nicio clipă din vedere silueta frântă, rămasă într-o nemişcare nefirească. Îi ghiciseră tumultul din interior.

****

Lumina soarelui ajunse într-un târziu şi silueta aceea stingheră, părăsită, de la capătul aleii. O rază îi atinse blând chipul împetrit şi reuşi să îi dezmorţească gândurile…Îşi amintea cum împisese cu greutate imensa poartă a parcului, aproape imobilă pentru puterile care o părăsiseră cu o seară înainte când înţelesese…

Dar ce înţelesese, de fapt? Nu-şi mai amintea prea bine. Rămăsese în ea un singur gând: e şi el la fel ca toţi ceilalţi, cu nimic deosebit.

Păcat, fusese Cerul ei. Unul de-o nuanţă uimitoare pe care poţi picta, crezuse ea, orice ai vrea, fără ca pensula să întineze culorile, pe care orice condei ar fi scris un singur cuvânt : veşnicie. Şi iată cum tot o culoare – dată de rujul unor buze cu siguranţă senzuale – a întinat seninul Cerului său, a dat contur veşniciei şi a strivit într-o clipă un vis clădit în doi.

Privi în jur. Primăvară…Una care a început să doară. Totul în ea aminteşte de o naştere. Una dureroasă.

– Unde este Toamna, se gândi deodată? Ea ar fi ajutat-o acum, la fel ca întotdeauna, şi  s-ar fi simţit ca acasă în braţele curbe şi noduroase, desfrunzite, care ar fi strâns-o cu putere la piept, legănând-o ca pe un copil căruia vântul i-a furat deodată Zmeul înălţat prea sus.

sunt oameni care îţi dau şi apoi îţi iau, se gândi ridicând privirea spre lumina ce făcu ca pleoapele să i-se strângă dureros peste ochii lipsiţi de puterea de a mai plânge.

De ce-ar mai plânge? Cerul, celălalt, cel al tuturor, se arată senin astăzi. Va privi înspre el chiar dacă inima şi gândul o vor purta spre Cerul ei, acum murdar, întinat de minciuni şi de trădări.

O simplă rătăcire, îşi spuse îndreptându-şi trupul frânt până mai adineuri de durerea ce o săgetase acolo, adânc, în inimă şi se îndreptă spre poarta de acces a parcului scăldat în lumina caldă, binefăcătoare a amiezii…

 

Anunțuri

salcâmi

wp-1487843155852.jpg

Înalți, bătrâni, noduroşi şi năzuroşi?

Nu, doar visători.

Crângul cu salcâmi – locul în care se ascundea copilăria atunci când voia să privească sus, spre cer. Un loc în care cuvintele năşteau poveşti şi privirile căutau balaurii şi buzduganele cu trei peceţi, Feţi- Frumoşi cu ai lor cai nărăvaşi şi Ilene-Cosânzene printre norii de deasupra.

Astăzi, crângul cu salcâmi e singur, dezgolit de frunze şi poveşti, de voci şi nerăbdări. Deasupra lui însă, e acelaşi tărâm de basm: un cer pictat şi un vis ce îl străbate purtând iluzii şi speranţe.

Vezi tu, Irene

O prietenie poate curge lin doar atunci când ai încredere în cel pe care îl numeşti prieten. Altfel, este peste poate.

Da, sunt prietenă cu Rhea. O consider ca fiind cea mai bună prietenă a mea, nu de azi, nu de ieri, ci dintotdeauna. O spun cu toată convingerea.

Deşi ne-am cunoscut pe Wp, platforma asta şi ocupanţii ei nu fac obiectul prieteniei noastre. N-au făcut-o nici măcar la început, când nu prea aveam subiecte de discuţie în comun. Acum, cu atât mai puţin. Cine ce face, ce zice, ce crede, ce visează în virtual, îl preocupă exclusiv. La fel ca în real. Asta este atitudinea mea despre ce se spune pe bloguri. Se întâmplă ca şi ea să aibă aceeaşi abordare vis-a-vis de subiect.

Când avem nelămuriri cu privire la ceva din ce vorbim (şi au fost de -a lungul unui an de când ne cunoaştem, destule), ştim, amândouă, să punem întrebarea la sursă, nu pe bloguri.  Fiindcă nu acolo ne trăim prietenia. Chiar dacă ne-am cunoscut prin ele, ea se desfăşoară dincolo de acestea: fiindcă este una reală, Irene, nu virtuală. Reală fiind, are preocupări caracteristice.

Mai mult chiar, ce scriu eu pe blogul meu nu o priveşte pe ea, după cum nici ce vorbeşte pe al ei, nu face subiect de analiză pentru mine. E drept că ne-am dedicat una alteia 1-2 postări, cu diferite ocazii. Dar subiectul lor este strict legat de noi.

Că ar fi scris Rhea despre tine, Irene, este exclus. Nu intri în sfera ei de preocupări. şi eu nu am prostul obicei de a fugi cu ceea ce am auzit, pe la toate uşile. Nici măcar ale prietenilor. La uşa ta, spre ex., cu câte informaţii am bătut despre ea sau despre oricine altcineva?

Aşadar, „a câta?” indiscreţie crezi că a putut fi în condiţiile astea? Şi de ce mă tot suspectezi întruna de indiscreţie, de atac, cum spuneai mai deunăzi, şi de, şi de, şi de…?

Şi mai reţine, te rog, că nici mintea şi nici bunul meu simţ nu sunt atrase în mocirlă de legea gravitaţiei. Rămân cu succes acolo unde le este locul. E drept că asta se întâmplă mai mult sau mai puţin natural. Uneori este nevoie de ceva lupte interioare.

Am să-ţi fac o concesie şi am să-ţi spun următorul lucru. În general nu mă întorc asupra unei decizii. Am greşit, cândva, cu ani în urmă şi m-am întors. A ieşit cum nu se poate mai prost pentru mine. Eşti a doua persoană din toata viaţa mea către care mă întorc după ce m-am simţit cu adevărat jignită. Am zis că o fi timpul să nu mai fiu atât de fixă în atitudine, că o fi venit vremea să fiu mai tolerantă, că există o a doua şansă în viaţă care poate întoarce un lucru pe partea cealaltă. Ei bine, întâmplarea nu a făcut decât să-mi confirme că acolo unde nu merge de prima dată, nu va merge niciodată. Şi-ntre noi două nu merge. Nu în condiţiile astea. Şi nu este viaţa mult prea scurtă pentru astfel de şicanări? Pentru ce, de ex., să mă trezesc într-o dimineaţă oarecare bine dispusă şi apoi să simt că-mi piere sângele din vene din cauza a ceea ce tocmai am citit??? Refuz!

Şi ştii ceva? Cred că şi ţie ţi s-a întâmplat la fel. Cu diferenţa că tu puteai să nu dai cu presupusul.  Cu diferenţa că tu ştiai că îţi arătasem simpatia, prietenia şi îngrijorarea pentru starea în care te aflai, diferenţă care te-ar fi putut feri de astfel de gânduri. În plus, ai fi putut şti că suferinţa cuiva, a oricui, nu este subiect de bârfă ori distracţie pentru mine. Din ce motiv, nu-l voi spune aici, îl vei găsi cu siguranţă, dacă vrei, în memorie.

Nu căuta pe viitor să înţelegi din ceea ce scriu că ar fi vorba despre tine, de obicei pun în titlu un semn că postarea se adresează cuiva anume altfel, indiferent ce spun, mă priveşte personal.. În plus, noi două nu vom mai avea nimic în comun.

Aş vrea să nu întinăm mai mult o perioadă în care ne-am considerat demne de o atentie şi o apreciere reciprocă. Ştiu sigur că poţi. Şi eu despre mine ştiu acelaşi lucru. Mi-ar fi plăcut să ştii şi tu….

…că o prietenie poate „curge lin fără bruiajul din afară” dacă îi dai voie şi nu o suspectezi la fiecare respiraţie de un şuier deranjant şi ameninţător, dacă nu-i vânezi orice cuvânt, dacă nu o pui în discuţie public , dacă înţelegi că cel ce-ţi vorbeşte o face întors spre tine nu doar cu faţa, ci cu tot ce este el.

Ţi-am scris aici, deşi îmi displace, fiindcă aici ai pus problema a ceea ce te-a preocupat. O puteai face în altă parte, dar e alegerea ta.

umbră

Aş pleca uneori din mine însămi, m-aş abandona într-o clipită pe o bancă dintr-o gară fără nume şi fără birou de recuperare suflete răzvrătite. Aş rămâne o umbră călătoare, aş vedea oricând un răsărit, aş asculta nestingherit răpăitul ploilor de vară ori tăcerea fulgilor de nea, aş urmări zborul şi direcţia fiecărei clipe, aş închipui un pat din frunze ruginii, aş mirosi a iasomie şi aş hoinări, vis despletit, printre cuvintele tale.

M-aş putea contopi cu veşnicia, dar acea dorinţa de fiecare zi m-ar readuce în gara fără nume, lângă banca pe care m-am abandonat cândva. Şi n-aş mai fi doar umbră.