răzlețe

La fiecare întoarcere in noi descoperim că suntem altfel. Uneori mai bogați, în urma acumulărilor diverse ori a întâlnirilor niciodată întâmplătoare. Alteori, ne descoperim mai săraci. Mult mai săraci decât ne-am fi închipuit că am putea fi în clipa când ceva am pierdut. Poate că am pierdut un moment prielnic, poate am pierdut un bun material, poate am pierdut o persoană. Poate pe noi înșine. Căci se mai poate întâmpla și să ne pierdem eu-ul cu care eram familiarizați, cel pe care îl cunoașteam și pe care ne bazam. Consecință a celorlalte pierderi. Un fel de zdruncinare din temelii a ființei.

sclavie

Condiția omului în astă lume? Sclav! Sclavul dorințelor și nevoilor sale. Deopotrivă – sau poate chiar și mai pregnant – sclavul dorințelor și nevoilor celorlalți.

fugă

E timpul când ațipesc și îngerii pentru o clipă, visele fug din calea luminii și felinarele își regretă sclipirea ce-a dat, deopotrivă, vrajă și adâncime întunericului în care lumea întreagă s-a cufundat.
De-acum e ziuă. Toate ale nopții se duc, numai vântul ignoră momentul, încă mai scotocește neobosit printre crengi și cotloane după ascunse frunze, își umple brațele cu ele și fuge, fuge, fuge…

duminică

E o Duminică…aburită. Habar nu am care îi este de fapt culoarea, o acoperă o ceață tăcută, coborâtă nu se știe de unde, cum și pentru ce.
Poate că ziua ar fi fost galben-aurie, de la razele soarelui ce se avântase încrezător pe cer. Poate ar fi fost cenușie, de la culoarea asfaltului umed căpătată în urma ploii de peste noapte. Poate că ar fi fost verde, de la iarba încă vie cu tot gerul zilelor trecute.
Sigur însă n-ar fi fost albă. Albul trecutei zăpezi s-a scurs grăbit în rigole.
Poate ar fi avut culoarea gândurilor mele. Adică…🌈.
Dar e atâta ceață că n-am cum să disting nicio nuanță.

E o duminică așezată. Simplă și curată zi peste care îmi aruncasem în zori unele speranțe: o împletire de iluzii – nu multe – cu haosul realității. Își va scrie și ea, pe clipele-i efemere, trecerea. În ce culoare o fi să fie. Sau să aleagă.