A râs Iisus vreodată?

Sunt câteva fragmente din cartea – În numele trandafirului/Umberto Eco – în care este susţinută ideea că Iisus Christos nu a râs niciodată.
„— Se vorbea despre rîs, a răspuns Jorge. Comediile erau scrise de păgîni pentru a-i îndemna pe spectatori la rîs, şi rău făceau.Domnul Nostru Iisus Christos nu a spus niciodată comedii sau fabule, ci doar parabole simple şi clare care ne instruiesc alegoric
despre cum să dobîndim paradisul, amin.”

 

„–Ioan Gură de Aur a spus că Christos nu a rîs niciodată.

— Nimic din natura omenească nu-l împiedica, a observat Guglielmo, pentru că rîsul, cum ne învaţă teologii, este firesc omului.

—Forte potuit sed non legitur eo usus fuisse,a spus tioaJorge, citîndu-l pe Petru Cantorul.

—Manduca, jam coctum est,a şoptit Guglielmo.

— Ce ? a întrebat Jorge, care credea că   se referea la vreun soi de bucate care îi erau aduse.

— Sînt cuvintele care, după Ambrozie, au fost pronunţate de Sfîntul Laurenţiu pus pe grătar, cînd i-a poftit pe călăi să-l întoarcă pe partea cealaltă, aşa cum îşi aminteşte Prudentius în Peristephanos, a spus Guglielmo cu un aer de sfînt. Sfîntul Laurenţiu ştia deci să rîdă şi să spună lucruri hazlii, chiar şi numai pentru a-i înjosi pe propriii săi duşmani.

__Ceea ce arată că rîsul este un lucru foarte aproape de moartea şi distrugerea trupului,i-a întors-o cu un mormăit Jorge……

„Rîsul zgîlţîie corpul,strică trăsăturile feţei, îl face pe om să semene cu maimuţa.”

„— Jucîndu-te cu rîsul mă îndemni la vorbe goale. Dar domnia ta să ştii că Iisus nu rîdea.”

A râs sau nu, Iisus vreodată? Care este adevărul?

 

să fie discotecă!!!

Distracţieeeeeeeeeeee….

Motive??? Soare. Lumină. Iubire. Culoare. Primavăra! Ce să vrei mai mult, mai bun de atât?

Doar muzică bună şi antren!!!

Una dintre preferatele mele…forţă, încredere, determinare.

Una dintre preferatele altcuiva…

Pentru fete…. cucuiete!

 

Si pentru băieţi…că sunt simpatici!

Şi de inimă …oarecum albastră!

 

….dap, ştiu că „nu e voie” la distracţie în săptămâna asta, dar eu funcţionez după alte reguli.

(tim)

 

fluture-n culori-iubirea mea.

S-a aşezat firav iubirea-mi, fluture-n culori, pe mâna ta…

A pâlpâit uşor pe geana-ţi prinsă-n lacrimă de dor,

Cu aripa ţi-a sărutat obrazul apoi încetişor.

De frumuseţea sufletului tău ademenit,

De-acolo buzele cu grijă ţi-a iubit.

Şi drag şi dor deodată te-a cuprins,

Că-n tine, un drept etern peste iubirea mea s-a ‘ntins.

…Fluture-n culori–iubirea mea,

S-a cuibărit înfiorat de drag, în toată fiinţa ta.

Tu şi Eu..

Eu am capul sus în nori,

Tu eşti prins între lucrări.

Eu te vreau neîncetat,

Tu–doar când a înnoptat?!

Eu te vreau şi zi şi noapte,

Tu eşti rău, îmi dai doar şoapte!

Eu vorbesc mult despre tine,

Tu – în cuvinte puţine.

Eu aş vrea ca să te văd,

Să îmi spui ce vreau să aud.

Tu îmi spui: priveşte  în stele,

Vei afla răspuns prin ele.

Eu mă uit cu o speranţă,

Tu eşti, da, cu a mea dorinţă:

Vei pleca dintre lucrări,

Şi vei sta cu mine-n nori.

…Şi îmi spui pierdut în gesturi,

Că în inima ai fluturi,

Că iubirea ta-i nebună…

Cred – doar ne-a purtat spre Lună!

(mtddt)

de pe net…

„L-am întâlnit, desculţ, hălăduind prin ploaie …şi desenând iluzii pe asfalt,

Habar n-avea că inima-i văpaie,

Căta, ADâNC, cărarea spre ÎNALT.

Credeam că arunca cu pietre în timpul ce s-a scurs, fără ecou

El…nu vedea că apa curge-n streşini.

Şi nici că-i şiroieşte pe tricou! ……

Priveam cum se plimba prin ploaie,

Cătând atent la apa de pe-asfalt,

Priveam pe geamul de odaie,

Cum culegea,în gând, fărâme de Neant.

Priveam desculţul om din ploaie şi-mi încolţea în minte-un gând tăcut,

Să ies la geamul de odaie, să-l prind…şi-n suflet să-l sărut.

Şi cum stăteam privind din umbră,

Ca la un film ,bătrân şi mut,

Sărutul mi-a îngheţat pe buze.. Fiindcă desculţu’-n ploaie încet, pe nesimţite-a dispărut….”

(mtddt)

de duminică.

„Societatea- un infern de mîntuitori! Diogene, cu lampa sa, căuta un indiferent…” Cioran.

Un indiferent?! Doamne fereşte, păi cine îşi mai permite nepăsarea acum? Nici gând! Trebuie neapărat să ştim totul. Că de o fi să nu ştim, umblăm bezmetici, cu întrebarea la vedere, până aflam. Neapărat trebuie să intrăm în posesiune de ştiri. De care or fi…

Eh , nu cine ştie ce, de astea mici, mizere,nesolicitante, usor de asimilat si pe măsura puterii noastre de înţelegere : care cu care, cine cu cine şi cu ce (că nu mai avea demult), de ce, pentru cine, ce şi cum, pentru ce asa si nu invers, ce te-a determinat… Întrebări de astea de duminica după-amiaza, când eşti rupt complet de lume, cu burdihanul doldora de mici, frigărui şi bere cu arome, eventual o frunză două de lăptucă, să zici că ai mâncat conform cu regulile bunului simţ (că nu te poţi duce mâine la sala să spui antrenorului că nu ai consumat crudităţi aşa cum, cu drag de fesieri şi ştiinţă de vegetale îţi recomandase).

Daaaaa. Şi fiindcă nu ne permitem indiferenţa, ne apucăm să dăm cu băţul. Nu contează ale cui gunoaie răscolim, important este să iasă de acolo un iz, o miasmă de materie intrată în descompunere, să ne fie gâdilată excesiv şi glanda ce se ocupă cu adulmecarea (cea cu înfulecarea a fost satisfăcută). Devine incitant şi sigur dă rezultate procesul. Fiindcă te ia, ca pe aurolaci, de cap şi îţi procură reacţii care mai de care mai euforice, deodată te simţi, cum altfel decat împlinit, satisfăcut? Şi mai ales simţi cu deplină mulţumire de sine, că şi duminica asta a trecut, ca atâtea altele, cu împliniri şi satisfacţii superioare.

Ce contează că ai mâncat banii tăi din munca ta pe-o săptămână şi ai dus grija altuia?! Era firesc…Se întâmplă şi printre alte animale mai nobile…Se ştie cum calul moare de bătrân şi câinele de grija lui. Deci, nu-i bai , dacă se întâmplă şi la case mai mari, la noi de ce nu?

Ne consumă materia? Da, dar nu pe cea cenuşie. Fiind asta consumată cu ceva timp în urmă,  acum putem fugi cu tot cu noi, târâs-grăbiş să aflăm, să ştim, să dispunem. De, şi despre alţii…

Da, suntem nişte mântuitori…Ne mântuim pe noi de păcate, de prostie, de nepăsare şi mai ales de indiferenţă. Şi le aruncăm pe toate astea  spre alţii, să  fie şi ei adică văzuţi, vorbiţi şi în final educaţi. Pardon –mântuiţi!

Bunul (Cinicul)Diogene, bine că a murit înainte să se convingă de inutilitatea gestului său.

(Fiindcă veni vorba despre el…O anecdotă demnă de precizat care il are ca protagonist spune ca, fiind invitat într-o casă luxoasă, i se interzice să scuipe, iar el trăgând flegma în gât, o scuipă fix în obrazul aceluia care i-a interzis, spunându-i:

“n-am putut găsi un loc mai potrivit”).

(tppb) (mpifc)