un an cât o viaţă.

Un an ca o călătorie surpriză. Şi surprinzătoare. O călătorie dincolo de zi, dincolo de noapte. Dincolo de mine. În acelaşi timp, în mine.

O călătorie pentru care am aruncat în valiză, aproape neglijent, un vis, un dor şi o inimă. Dar ea, inima, a ştiut să facă din vis – unul frumos şi din dor – unul nesfârşit. Pentru ele, alături de ele, a rătăcit printre stele, a înnoptat pe marginea Lunii, s-a regăsit privindu-se în apele neliniştite ale mării şi, îngenunchiată uneori, a înălţat rugi de împlinire.

O călătorie în care timpul a fost învins de clipă. Clipa în care inima mea a şoptit iubesc, clipa în care a spus îmi e dor. Şi clipa în care a înţeles că te ador, e o mică, prea mică, mult prea mică parte dintr-o iubire. Clipa în care a tresărit nebună de drag. Din dragoste. Clipa în care a înţeles că toată viaţa poate fi concentrată într-miez de cuvânt. Un cuvânt ca un răspuns. Ca un salut. Ca o bucurie simplă a…clipei

O călătorie în care un soare bun şi blând, oricât de departe ar fi, îţi poate încălzi sufletul, îţi poate mângâia chipul şi-ţi poate lumina privirea nu doar pentru o zi, nu doar când e sus pe cer,  ci chiar şi atunci doar când îi strângi amintirea în braţe, în gând, în suflet. Pentru încă un an. Pentru încă o viaţă. Pentru fiecare dimineaţă.

Un an cât o viaţă.

Un an ca o călătorie. O călătorie împărţită-n clipe. Fericite, uneori. Alteori, triste. Dar toate – nepreţuite. Şi în timp, infinite…

 

Anunțuri

sub un cer ca ăsta

14829301188911675825041.jpg

Sub un cer ca ăsta n-ai putea să uiți ce iubești, ce-ți lipsește, cui duci dorul, pe cine visezi, a cui atingere o vrei.

Sub un cer ca ăsta îți amintești că încă trăiești, că încă iubești, că încă mai speri. Și că soarele ce se ghicește în spatele norilor e acolo pentru tine. El îți spune că-i suficient să-nchizi ochii ca să vezi.

Sub un cer ca ăsta, îți rămâne doar să vrei…

gânduri – rânduri dintr-o carte…

„-Te mai preocupa dragostea? (…)

Întrebarea ei, în acea liniște adâncă, scăpără ca un chibrit în bezna nopții. Noaptea nu are hotare, e imensă și înstelată. Aprinzi chibritul și toate stelele dispar imediat: nu mai există distanțe și adâncimi.(…) În noaptea adâncă a tăcerii (…) seninul minunat și divin vibra și se sparse ca oglinda netedă a unei suprafețe lichide, turburat pe neașteptate.

-Nu, nu mă gândeam la nimic.

(…)

-Viata modernă e o viață rapidă, continuă ea. Astăzi nu mai poți să tragi după tine un vagon de idealuri și romantisme. Când călătorești cu avionul trebuie să-ți lași bagajele grele acasă. Sufletul bun și demodat mergea pe vremea când oamenii trăiau incet. Astăzi e o povară. Nu mai e loc pentru el în avion.” – A. Huxley / Punct. Contrapunct

felinar…

Universul tot e anulat brutal de 1482852683041-1856526848lumina mioapă a unui felinar cu sticla veche, prăfuită de atâtea vânturi ce au ridicat înfuriate colbul uscat al vremurilor până dincolo de el, unde nimic nu se mai distinge.

Doar întunericul sau chiar golul este  cel se întinde înainte? 

În ce constă această lume? In ceea ce se afla dincoace de marginea aceea, linie incerta, ce face ca restul Universului să pară inexistent?  Se rezumă ea la copacul acela desfrunzit, rămas străjer unui timp nedefinit, făcând hatârul unei lumini anemice, părând și el că-și încearcă soarta vrând să evadeze din nemișcarea și pustiul ce-l apasă, prin vârfurile ce pătrund timide si bănuitoare întunericul greu, de deasupra, coborat din înalturi anume parca pentru a-l înspăimânta?  La umbra lui ce se întinde acaparatoare, precum tentaculele unei caracatițe flămânde, pe asfaltul de dedesubt? 

Întregul Univers pare a avea nu mai mult decât cei câțiva pași lățime, atât cât permite spre cunoaștere lumina mioapă, prăfuită, a unui felinar stingher. Sau propriul gând?

visează tu cât pentru o lume întreagă!

Să visezi cât pentru o lume întreagă! Sau, mai bine, visează chiar lumea toată: visează în culori, visează alb-negru; visează curcubee şi ninsori, ghiocei şi nemărginirea albastrului de deasupra; valuri înspumate, soarele umbrit de nori intensificând verdele adânc al mării; visează liniştea serilor de vară, visează căldura strânsă în palme o dată cu cana de vin fiert cu scorţişoară, aroma de mere coapte şi gustul plăcintei cu dovleac; visează chipuri de copii îmbujoraţi cu ochi mari, uimiţi de dărnicia Moşului, de prima ninsoare, de răceala fulgilor ce par rupţi din norii de deasupra – petice rătăcite pe pământ aşezate, ca prin farmec, într-un puzzle uriaş.

Adu-ţi lumea lângă suflet. Coloreaz-o în nuanţe vii, aşază-i dorinţele alături, adu-i şi amintirile aproape. Păstrează din ele doar pe cele care te-au fericit cândva: o clipă de magie, una de speranţă, una de plăcere, şi pe cele de iubire. Pune, totuşi, şi o clipă scurtă de durere. Prin ea, le-ai deosebit pe cele fericite. Prin ea, ai devenit mai bun. Mai blând. Mai serios. Şi, uneori, îndrăgostit.

Adu-ţi lumea la picioare. Calcă apoi cu grijă. E lumea ta. Fă din ea un loc pentru inima ta.

(…)Să visezi cât pentru o lume întreagă! ţi-am urat. Tu poţi răspunde fără teamă, aşa cum ştii. Am învăţat, cu timp în urmă, să-ţi preţuiesc cuvântul şi să-l iubesc. La fel de mult şi de pentru totdeauna, ca pe tine.

Visează tu cât pentru o lume întreagă! Fă-o şi pentru mine. Uneori, nu pot vedea dincolo de tine.

pot să te iubesc? după ce canoane?

Dumnezeu este Iubire. Iisus este Fiul Său și este, deci, Iubire. Rezultă că, în urmă cu peste 2000 de ani, s-a născut Iubirea. 

Sigur , oameni iubitori si simțitori cum suntem, am despuiat de sensul său inițial această naștere. Am făcut-o să fie un act banal, întâmplat în condiții primare ( probabil că doar asta ne mai suscită acum, interesul și pioșenia). Am luat apoi Iubirea ce se născuse atunci si i am dat alte nume ( Dragobete, Valentine’s day, etc.) si alte înțelesuri, puse toate, frumos, ordonat, pe categorii. Ne simțim bine asa: confortabil și în siguranță.  Asa doar, știm să o trăim.

„Am voie să iubesc? Să te iubesc?” Atât a rămas din Iubire. Din acea Iubire. Un act voit, gândit până în cele mai mici detalii. Un act pentru care este nevoie de diferite acorduri. Altfel deranjează, lezează, etc.

Astăzi mai celebrăm doar Nașterea unui Prunc. E drept , unul aparte, unul în numele căruia, culmea, Iubire fiind, nu putem iubi; Înțelegere fiind- nu putem vorbi si nici asculta;  Speranță născându-se, nu putem spera; din Puritate fiind conceput dăm iubirii pure, alte sensuri.

Toată libertatea pe care o reprezintă, pe care ne-a oferit-o,  s-a transformat cine știe cum si cand si, mai ales, de ce, intr-un păcat motivat iarăși, culmea,  prin jerta Lui.  Un păcat așadar față de El si cu siguranță față de semenii noștri grupați și regăsiți, dimpreună cu noi, evident, într-o prea sfântă si dreaptă societate. Care societate te poate exclude, si chiar o face, în momentul în care iubești, trăiești, visezi după cum simți.

Rămâne întrebarea: pot să iubesc? Sau, si mai bine spus, pot să te iubesc? Am voie? Si, vital:  după ce canoane?