însingurare

Reclame

freamăt

 

Am fremătat acolo, la mal, în zori, cu ochii lipiţi pe soarele născut din ape, de dorul tău. De dragul tău.

Dar freamătul nu-i de-ajuns pentru un zbor, mi-am spus… Ce au pescăruşii în plus?

…M-am întors de atâtea ori pe plajă. I-am răsfirat nisipul în palme. Fiecare bob purta un gând. Un vis de departe. Departe în timp, departe în larg. Departe de toate. Doar golul dintre noi e foarte aproape. Lipit de zi, lipit de noapte. Lipit de suflet.. Lipit de tot ce-nseamnă şoaptă. Cea care de-atâta timp lipsseşte.

Am fremătat mai apoi, târziu, în noapte, cu ochii lipiţi pe o sumă de pagini dintr-o  carte. Nici literele ei, toate, n-au putut să mă înnalţe. Am ridicat o rugă cerului – un petic înstelat; din locul ei, nici Luna nu s-a sinchisit de-a mea zbatere.

Mi-e dor să-mi vorbeşti, îmi spun întruna… Ce-a fost, e prea puţin. Şi acest prea puţin nu rămâne nici el, se pierde uneori în marea de tăcere. Alta decât cea care-şi trimite valurile la mal să strângă şi să ducă în adânc inimi desenate, castele ridicate, zâmbete ori chiar suspine ale unor inimi însingurate. Alta decât cea căreia i se încredinţează secrete, jurăminte, nopţi nedormite, cuvinte nicicând rostite. Doar gândite.

……

Am fremătat de-atunci încoace. La fel cum freamăt de când te ştiu…

Şi mă tot întreb, pentru zbor, ce lipseşte?

Îmi lipseşte calea? Albastrul? Necuprinsul ce se întinde înaintea privirii? Sufletul îmi lipseşte? Dorinţa lui? Anotimpurile cu ale lor capricii? Muzica din ele?  Noaptea? Visele ei? Ploaia? Freamătul său?

*

Freamătul nu-i de-ajuns pentru un zbor. Mai e nevoie de-un ceva . Mai e nevoie de un Vino!

Asta au pescăruşii în plus. Chemarea din larg…

din ceașca de cafea (20)

Într-o zi am să încetez să te mai caut. Nu, nu despre o căutare fizică ar fi vorba ci despre cea în care aflarea ta are întotdeauna loc în inima mea.
Nu știu încă de pe acum de va fi o ferice zi, aceea, sau mai degrabă una tristă. Va fi, cel mai probabil, o zi a eliberării. Poate și o zi a singurătății mele absolute.
Poate fi ea ziua in care voi simți că îmi aparțin în totalitate. Că tot ce sunt eu, e al meu și nimic din mine nu tinde spre…infinit.
Infinit, da. Atăt de…asta! îmi ești. Atât de departe locuiești!
Ai vrea poate să mă întrebi de nu-i obositoare calea până acolo? Aș spune mai degrabă că e una minunată. De ce? ai întreba din nou, poate
Fiindcă!
Fiindcă ești bolta de senin din Înnalt ce-mi protejează și păstrează neșterse amintirile.
Fiindcă ești parfumul atâtor vii (și mii) petale peste întreaga-mi lume așezate.
Ești chiar lumea întreagă! Ești sfârșitul și-nceputul ei. Ești gândul și cuvântul ce-o compun. Ești…
Dar ce nu-mi ești?? mă întreb înfrigurată…
De-asta-i minunată!
La fel de minunată ca licoarea dulce-amăruie ce se zbate între pereții cănii de cafea strănsă în podul palmei adusă cine din ce pricină, la inimă. Timp în care privirea-mi e departe, în zare. Una obturată de pomi, de frunze, și de soare. O zare prea aproape, deci. Destul îmi ești departe tu…Destul cu gândul după tine rătacesc. Pănă mă rătăcesc chiar pe mine

Într-o zi am să încetez să te mai caut. Va fi o zi ferice, aceea, sau doar una tristă?

Va fi, cel mai probabil, o zi a eliberării.
O zi în care privirea nu mi se va mai pierde în zare si nici cafeaua nu-mi va mai îmbăta gândul cu aroma-i dulce-amară ce se inalță din cana aflată în palma abandonată, din cine știe ce pricină, în dreptul inimii

adn-ul, bată-l vina…

Puternic esti doar atunci când ești singur. Pentru că, singur fiind, nu ai vulnerabilități. Ele cresc direct proporțional cu numărul celor ce-ți sunt dragi. Devenind, prin asta, slab și, implicit, ușor de manevrat.
Puternic ești însă și atunci când ai aproape, nu doar fizic, pe un altul. Prezența acestuia și sentimentul că existi și contezi pentru cineva, te fac invincibil.
Totuși, cu adevărat puternic ești, presupun, doar atunci când ești născut/construit/programat, etc. pentru asta. Fără niciun alt artificiu. Fără dacă. Fără parcă. Doar din ADN ul tău.
Bată-l vina pe el de ADN!