psihologia şi copilul.

Am citit undeva despre tehnici de creşterea a copilului, marcă, bineînţeles, a psihologilor zilelor noastre, zile ale unei societăţi ce vrea dar nu poate, societate care are idei dar nu şi putinţă şi chiar nici ştiinţă de a le pune în practică.

Psihologie multă şi termeni necunoscuţi erau prin tot articolul respectiv. Deşi subiectul nu prezintă pentru mine vreun interes dat fiind că familia-mi a ieşit de sub tutela micului poznaş şi respiră un aer oarecum liber de virusul copilului veşnic bosumflat şi cerşetor, nu mă pot împiedica să constat că psihologia asta-i o ştiinţă inexactă ce se doreşte a fi dintre cele exacte; că tot ea pare a fi ceva cu termeni bine definiţi, ecuaţii cu mai multe necunoscute (printre ele singura cunoscută fiind nevoile interminabile ale copilului) şi cu viziuni în spaţiu şi timp cât mai aplicate.

O oarecare experienţă ca părinte ar spune aşa: copilul este un micuţ, dar foarte mare şarlatan, fiindcă, deşi nu pare, el  deţine ştiinţa manipulării şi, mai mult chiar, o duce invariabil la rang de artă. Este singurul lucru pe care îl stăpâneşte cu mare precizie, dar înşelaţi de celelalte neputinţe ale sale, care sunt clare şi fără echivoc, părinţii nu îi văd acest atu. Nevrând să-i recunoaştem abilitatea asta înnăscută şi conştient de puterea pe care o are în privirea înecată în lacrimi, copilul va face uz de ea punându-i alături cea  mai încântătoare candoare, candoare care face din părinte, sclav pe viaţă şi căutător de necontenite scuze şi motivaţii la adresa micuţului (care rămâne aşa, micuţ, până când părintele nu va mai fi)
Bieţii de noi, fiindcă nu vom reuşi niciodată să îi dominăm pornirile tiranice am ales în schimb să îl adorăm. Facem asta încă din clipa în care se naşte întâi în gândul ori în inima noastră ca o dorinţă, pe timpul cât îl simţim cum creşte în noi şi alături de noi, apoi, până în cea ultimă a vieţii noastre.

Copilul este o minune, drept e, dar foarte conştient de ceea ce este, de ce poate, de ce anume vrea, nu de la el, dar cu siguranţă ştie cu precizie ce vrea de la părinte şi mai ales ştie cum să obţină. Are o tehnică pe care şi-o exersează permanent. Pe părinte. Totuşi, am putea şi noi, ca adulţi adevăraţi, să nu ne mai comportăm ca şi când i-am fi slugi închiriate. Evident, rămâne doar un deziderat pierdut în ceaţa hotărârilor ce fac obiectul tuturor zilelor de mâine. El e prea frumos, prea mult iubit, prea adorat, prea e candid, prea scump, prea dulce. Este prea al nostru. Unic..Şi noi îi vom fi datori mereu cu înţelegere, cu, iată, tehnici de îmbunătăţire a eu-lui propriu duse chiar până la abandonul acestuia în relaţia cu puştiul manipulator, dictate de instictul părintesc şi susţinute, chiar exacerbate, de lecţii de psihologie, care mai de care mai nebune. Nebună este psihologia fiindcă nu înţelege că părintele este deja înrobit instinctual şi nu face altceva decât să i întreţină, să-i  perpetueze copilului starea de mic tiran. Ce pierde ea din vedere este că micuţul va creşte şi va deveni adultul cu probleme de mâine, chiar dacă va fi sau va părea a fi un om împlinit în plan profesional, chiar social.

Părerea mea ar fi ca tinerii părinţi ar putea să mai renunţe la serviciile psihologilor şi să-şi lase copilul mai degrabă cu o bunică a vremurilor nu prea demult trecute, o bunică cu vorbă blândă şi mână sigură cum numai ea ştie să le aibă. Rezultatele poate nu vor fi dintre cele ce pot duce copilul spre martiraje ori spre scaune de premieri şi preşedinţi, dar , cu siguranţă, vor fi dintre cele ce dau copilului posibilitatea să trăiască liber, măcar în cuget, într-o societate îmbâcsită de succesuri multiple.

 

 

când tu nu eşti

Clipele trec mult prea încet pentru a-mi fi mai aproape noaptea spre care m-ai învăţăt să privesc; noaptea care, spui tu, mi te va aduce ca pe un vis frumos de fiecare dată când închid ochii.

Până atunci te voi visa privind spre ploaia de dincolo de fereastră, adusă de un timp prea bun cu mine. Cu chipul lipit de sticla rece pe care toamna-mi plouă dorul de tine,  lacrimile nu se mai simt atât de vinovate că udă în fiecare noapte perna pe care ţi-ai lăsat sufletul să mă vegheze când tu nu eşti…Când nu eşti, mâinile-mi înfierbântate, întinse-n rugă spre cerul ce plânge o dată cu mine, cerşesc o răcoare care să-mi pătrundă inima prinsă într-ale dragostei văpăi.

…Când tu nu eşti, totul este gri, tăcut, imobil şi îndepărtat. Sunt captivă printre amintiri. Amintiri ce întreabă, şoptit, ce mai faci, iubire?

Până la noapte când te voi întâlni în visul frumos care-mi eşti, ploaia-mi picură-n suflet, lacrimă cu lacrimă, gândul tău , dorul tău, iubirea ta, visul meu.

Superblog.

 

După multe-multe lupte seculare cu mine însămi, lupte ce au durat fix vreo 2 săptămâni şi un pic, timp în care am conchis – pe îndelete şi cu certitudine – că nu-i vreun pericol să câştig ceva pe acolo (excepţie- distracţie şi experienţă) dat fiind că inspiraţia sau creativitatea este ceva ce nu se prea află printre gândurile mele aiurite şi tot timpul plecate de acasă (cu treburi, evident, altfel cum 🙂 ), am hotărât, chiar aşa cu ele tot timpul călătoare, sau mai ales dintr-o astfel de pricină, să particip la SuperBlog 2016, competiţie de blogging creativ.

Că nu am găsit şi motivul pentru care voi face gestul nu-i de mirare cu aşa lipsă de concentrare, dar nu contează, voi spune doar că vreau . Asta va fi suficient ca toate planetele să se alinieze corespunzător aşa încât să pot trimite cu succes intenţia de participare. Ulterior acceptării (dacă va fi) sper că voi primi tot de la planete  şi un bonus: posibilitatea de a-mi aduna minţile de pe ogoare pentru ducerea la bun sfârşit a concursului în schimbul promisiunii ferme că voi fi cuminte-cuminţică. Şi un plus de distracţie, tuturor.