Urare

Îmbătrânește timpul cu înc-un an, îmbătrânesc cuvinte nespuse, doruri și vise.

Rămânem însă tineri, seduși de mirajul unui alt început, de veșnicia dragostei, într-o necontenită pendulare între iluzie și imediat.

Urarea mea pentru voi toti, cei ce-mi umblați uneori prin suflet, cu tot dragul :

Să facă 2020 abuz de magic!

răzlețe

Fii totul, sau nu vei fi nimic…

colb

E timpul acela când se scutură-n casă de praf. Prin dulapuri, sertare, cotloane și rafturi. În grabă se mută lucruri din loc, cârpa înlătură nevăzute, neștiute, demult întâmplate atingeri, în grabă dosite amintiri.

Pe urmă, totul revine la neclintire. Pentru încă o bună bucată de vreme. De drum. Drumul timpului prin suflete rătăcite de menire.

Și drum e și dâra ce-o lasă el, colbul, în urmă, uimit ridicându-și în fire lungi și subțiri microscopice particule.

O pànză groasă, densă peste orizont s-a lăsat. Ne doare privirea. Ne doare parcă și mâna ce scutură peste fereastră cârpa plină de praf. Doare și sufletul ce nu-și găsește culcușul știut, în miezul iernii, ca mai demult, în troieni înalte, peste lume așezate.

…Înăuntru e o lume mai vie, scânteietoare. În dulapuri, cotloane rafturi și sertare.

În noi? În noi se vrea a fi zbor. În casă, curat.

În lume…în lume nu-i pic din ea, din nea; cât privești cu ochii – doar colb, nici urmă de alb.

Eșec

Intr-un gest firesc, aș închide ușile acestei „case”. Ar fi un gest de revoltă. Nu, nu la adresa cuiva, ci la adresa mea. Pentru că sunt, de când mă știu, un eșec.

Ce este acela un eșec? Eșec e atunci când nu ești ca toți ceilalti. Fie ca înfățișare, fie ca „purtare” . Eșec e atunci când ții cu tot dinadinsul să fie bine și faci, prin asta, rău. E atunci când crezi în ce ți se spune azi, neînțelegând că mâine se vorbește altceva. Și continui.

Eșec e atunci când ești eu. Eu, cea care nu este lucillette sau, mai pe scurt, Lu. Ci eu, eu de dincoace de ușa asta tot timpul deschisă. Prin care, e drept, prea puțin se vede. Din mine. Nici chiar eu nu văd bine. Și nici nu mă înțeleg.
Dar pot înțelege că atunci când mi se spune:” nu e greu să fii om, e greu să fii tu!” adică eu, ești un eșec al vieții ăsteia. Și eu am auzit. Și cred în ce am auzit.
Defectul meu major: cred! Iată rădăcina eșecului meu.

Eșec mai e și atunci când vrei să mături dintr-o singură mișcare a mâinii tot ce te înconjoară –lucruri și oameni deopotrivă – nervos ori supărat fiind, ca un gest firesc de impulsivitate pe care miliarde de alți oameni o au și o exprimă; e atunci când vrei să înjuri de toți Sfinții, unși sau nu, ai Domnului când îți trăiește sufletul o nedreptate, când ți se îndeasă pe gât vorbe, gânduri ori gesturi străine de tine, dar nu o faci. Fiindcă…Fiindcă ești prea calculat, prea nu faci nimic la întâmplare, prea ești concentrat pe ceea ce trebuie, prea esti cuminte, prea cu toate simțurile la tine, prea cu gândul și la mâine. Într-un cuvânt? Eșec

Eșecul cel mai mare? Eșecul cel mai mare e atunci când pur și simplu ești în viață. În viața asta, deși puteai fi liniștit intr-o alta, prin Ceruri. Nedemn cum ești însă, ai fost refuzat și trimis înapoi. Ca să trăiești. Desigur, eșec după eșec.

Și azi e unul. Și mâine nu va mai fi. Acesta-i ultimul.

Și ultima dată e și când intru aici. Aici, unde las ușa deschisă deși tare aș vrea să o închid în urma mea. Fiindcă aici, mai mult ca oriunde în ultimii 20 de ani, am fost uneori eu. De cele mai multe ori. Când am așezat, în cuvinte mici și sărace, rânduri peste rânduri… Nimic important însă, doar frânturi dintr-un răsunător eșec ce-mi este mintea, inima. Viața.

Ar fi simplu și firesc să-l șterg, locul asta, dar n-am să o fac. Fiindcă am promis cândva, cuiva, că n-o voi face niciodată. Pentru că poate are să-i fie dor, mi s-a spus, ( ce putin probabil…) și n-are unde altundeva să mă caute, să mă găsească.
Imi respect întotdeauna promisiunile. E greu, foarte greu, dar fac tot posibilul să nu le încalc. Nu e întotdeauna ceea ce trebuie să faci, știu. Dar așa m-am format eu. În timp. Am înțeles, și azi, că este greșit. Să le ia dracu’! Promisiuni, atitudini, gesturi, gânduri, sentimente, speranțe, credințe, visuri, planuri, tot-tot-tot!
Să rămână doar eșecul. E ceea ce sunt, ce trăiesc, ce inspir.

suvenir

Și spațiul dispare, și timpul dispare cànd palma stângă o strâng căuș în jurul jumătății de inimă inscripționată cândva, demult, la marginea mării, cu gândul la noi. E rece. E metal. Metal și-un vis cât cerul de înalt.

Închid ochii și strâng mai tare palma. Cuvântul inscripționat îmi sapă în carne un dor nicicând uitat, niciodată abandonat. Suvenir dintr-o vară rămasă în noi, fierbinte, indiferent prin câte ierni am trecut mai apoi, firesc, și câte geruri ne-au mușcat cu dinți flămânzi din trup.

Cu palma așa strânsă, cu inima de-acasă dusă, cu pas șovăitor, drumuri ce în față mi se întind, necunoscute, străbat clipă de clipă. Clipe niciodată trâite…

Și-mi spun – mie îmi spun – îmi e dor. De tine îmi e dor, de mine îmi e dor.

Îmi e dor de noi.