Când nu ma vede nimeni?
Am o reputație al naibii de ireproșabilă.
Fiindcă nu există dovezi contrarii.
Mă preumblu prin casă sumar îmbrăcată, cu o siguranță de sine demnă de catwalk, cu o cafea după mine pe care o rătăcesc când pe blatul din bucătărie, când în baie, ori o pun pentru o secundă — devenită eternitate — pe unde mai apuc să mă opresc.
Mai vorbesc cu Zoe.
O vreme îmi ține calea, să o gâdil pe burtică, prăvălită fiind permanent cu doi pași în fața mea. Când își face suma, se așază strategic undeva, obligatoriu la înălțime, de unde mă poate urmări.
Mă privește imperturbabil, cu aerul acela superior, caracteristic pisicilor, care știu exact cine plătește utilitățile și cine duce, de fapt, o viață de huzur, dar mă lasă să cred că purtăm o conversație profundă, bazată pe reciprocitate.
Mă apropii să o pup, dar își schimbă locul. Ori măcar poziția, privind intrigată traiectoria pe care o urmează ființa mea spre ea. Evident, ii las spațiu. Urăsc să o înghesui in fel si chip.
Când nu mă aude nimeni, cânt.
De cele mai multe ori uitând că pereții au și ei ceva urechi. Poate nu chiar atat de afoane ca ale mele.
Mai trec prin fața vreunei oglinzi.
Nu sunt pregătită să vorbesc despre asta. Să explic…
Mai deschid frigiderul fără motiv, zic eu, și-l închid rapid.
Dar motivul îmi este foarte clar.
Tre’ să alimentez o poftă prezentă în permanență.
O ignor de cele mai multe ori. O și cert. Pe urmă o împac. Găsesc eu cu ce…
Și, probabil, cel mai important, când nu mă vede nimeni, îmi permit luxul de a nu fi impresionantă.
Dar pot fi impresionată de mine.
Căci sunt absolut spectaculoasă în momentele când sunt singură. Pentru simplul motiv că mă știu si mă văd absolut perfectă.
Cu toate că nu trebuie să fiu nici interesantă, nici productivă, nici elegantă, nici înțeleaptă.
Pot să fiu pur și simplu eu.
În pijama sau, cum ziceam adineauri, mai sumar îmbrăcată.
Eventual cu o lingură în mână și frigiderul repetat deschis, de parcă ar primi permanent update-uri. Prin vreo aplicație. Evident. Invizibilă mie.
Și, dacă tot nu mă vede nimeni…
pot să recunosc că-mi place al naibii de mult să fiu acasă, singură, liberă, fără grabă, fără rost.
Poate doar acela de a o iubi. Pe Zoe.
Care este, negreșit, acolo unde sunt și eu.
Pentru o vreme mă lasă să mă rostogolesc fără rost, fără sens, prin casă, prin gânduri.
Apoi vine.
Când mă vede așezată, mă ocupă. Ca pe cel mai confortabil loc dintre câte a încercat vreodată.
Uneori își așază dosul cât poate ea de mai pe fața mea. Alteori vrea să mă privească direct în ochi, să mă convingă încă o dată că eu sunt cea pe care o așteaptă întreaga zi.
Nu doar pentru ea, întinsă în fața ușii când ajung.
Ci și pentru mine.
Să-mi umple ființa de iubire.
mysoul244 