nespusele cuvinte

Nespusele cuvinte… Oare câtă răbdare pot avea cu tine, cel ce le tace cu atâta înverșunare? Cât să te mai aștepte până să le lași să se așeze undeva, dincolo de tine?
Fantezii cu tremur scurt, intens, suspine, emoții, plăsmuiri ori așteptări – toate vor un loc al lor. Locul unde se pot risipi unele de altele, ascunzându-se ca-ntr-un joc – acel joc de demult, joc al unui timp fără de griji – ca mai apoi să se strângă buchet – imens buchet de mireasmă și culoare care să bucure sufletul. Sufletul celui menit să le asculte.
Nespusele cuvinte…Locul lor e unul adânc, dosit, descurajant. Trăiesc acolo, în afara timpului, ca mai apoi să moară. Mor răstingnite pe crucea amânărilor. Într-un mâine ce nu mai vine.
Și cât de desăvârșită le putea fi dezmierdarea, cât de sus puteau înălța, ce mult puteau iubi…

Reclame

răzlețe

Din realitatea noastră, cea doar a noastră – trăită cu inima, cu sufletul, cu privirea pierdută adânc înăuntru – cât dăm și celorlalți, celuilalt?

Aș zice că prea puțin, spre deloc.

Dar cine-s eu să știu cum își încurcă oamenii visele în hățisurile nopților, cum vremurile și le măsoară-n clipe și cât din uitări le țin ascunse bine de ochi iscoditori? Cine-s eu să știu cum le rămân cuvintele acolo de unde nu se aud, cum gesturile le tac intenția de a atinge, de a dezmierda?

Cum eu nu știu a explica ziua ce răsare parcă mereu din mare, ori noaptea ce nu se cufundă negreșit în uitare – nici măcar cercul ori punctul nu le știu a explica – de unde atunci aș ști cât din realitatea cuiva e la vedere ori ba??