10 minute. Atât să-mi fie accesul posibil în viața ta.
Și apoi să fiu întrebată ce impresie am despre tine.
Ți se pare corect? Ți se pare posibil un răspuns pertinent?
Aș putea avea o părere, desigur. Dar numai și numai legată de cele 10 minute în care am avut posibilitatea să-ți fiu alături. Nu mai mult.
10 minute dintr-o viață înseamnă un fir de praf, ba poate chiar doar urma lui.
În aceste 10 minute te-aș putea surprinde în oricare dintre ipostazele tale. Dacă ai fi abătut, ți-aș cunoaște doar umbra grea lăsată pe obraz de un gând apăsător. Dacă ai fi vesel, ți-aș vedea lumina cu care cuprinzi lumea.
Dacă ai fi bolnav, ți-aș vedea încleștarea în care ești prins, în încercarea de a rezista durerii. Dacă ai fi în mijlocul unei dispute, ți-aș observa determinarea de a te face înțeles.
Dar poate ai fi relaxat, pe banca din parcul unde mergi zilnic, în căutarea liniștii, respirând verdele și pacea locului. Sau poate te-aș surprinde la masă, cu reticența celui care gustă pentru prima dată un fel de mâncare necunoscut.
Te-aș putea vedea alături de un copil, explicându-i cu răbdare lumea spre care el tinde nerăbdător. Sau poate te-aș surprinde în momentul în care îl îmbrățișezi, respirându-i moliciunea și încrederea cu care s-a lăsat cuprins.
Te-aș putea întâlni departe de casă, într-o vacanță visată îndelung. Ce aș putea înțelege din vibrația care te-ar cuprinde la vederea locurilor spre care ai privit, din departare, ani de zile?
Și totuși, cât de ușor mi-ar fi să transform toate aceste imagini în definiții!
Aș putea spune că ești un bețiv doar fiindcă te-am văzut amețit, ținând cu mână nesigură o sticlă pe fundul căreia se zbate frenetic un rest de tărie ce-ți descătușează gândurile.
Aș putea spune că ești un om excepțional fiindcă erai de braț cu un bătrânel, traversând strada încet, cu grijă și cu pas măsurat după pasul lui.
Aș putea spune că ai o ținută impecabilă, cum nici nu am știut că ar putea exista, doar fiindcă ai ochii albaștri, buzele frumos conturate, înălțimea perfectă și o construcție armonioasă.
Dar dacă cele 10 minute s-ar fi petrecut într-un salon de spital? Dacă te-aș fi văzut cu pijamaua boțită, cu colțurile gurii coborâte de deznădejde, iar înălțimea ta ar fi fost pierdută în papuci, încât ai fi părut mic de statură și chiar insignifiant?
Care dintre aceste imagini ar fi fost cea adevărată? Care dintre ele te-ar fi reprezentat?
Cine ești tu, cel pe care l-am întâlnit întâmplător timp de 10 minute? Și, mai ales, cu ce rămân eu după ce te-am întâlnit?
Cred că răspunsul nu se află doar în ceea ce am văzut la tine, ci și în felul în care am privit.
Pentru că, în acele 10 minute, tu ai fost în ochii mei, în mintea mea, în convingerile mele. Ai fost nu tu, ci un eu proiectat în tine, omule de nicăieri, de oriunde si de nicicând.
Când ai fluierat nepăsător, am tresărit neplăcut. Fiindcă eu nu aș fi făcut asta! Când ai râs cu gura până la urechi, asurzitor, am închis ochii. Să nu te mai văd în nepăsarea cu care îi tratezi pe ceilalți, din juru-ți.
Mă întreb de ce m-ai ales tocmai pe mine să-ți descriu ființa? De ce ai apărut în calea mea în momentul acela, când eram atât de departe de lumea asta, coborâtă în interiorul meu?
De ce nu ai venit într-un moment mai prielnic reflecțiilor generale, când aș fi fost mai degajată, mai relaxată, mai împăciuitoare și împăcată cu lumea?
Încerc să-mi amintesc cum eram atunci. Dacă eram chiar foarte fericită când te-am întâlnit? Dacă s-a întâmplat cand eram pe aleea parcului, într-o zi de toamnă în care blândețea soarelui se mula perfect pe blândețea ființei mele, o zi în care splendoarea culorilor nu-mi stătea doar în inimă, ci se răsfrângea asupra a tot ceea ce vedeam în jur?
Sau poate că nu… Poate era unul dintre acele momente în care toate mi se păreau a fi pe dos, în care totul era împotriva mea și împotriva lumii întregi. Poate era ziua în care aflasem ceva cutremurător și tocmai atunci te-am întâlnit pe tine.
Pe tine, cu alura ta impecabilă, cu zâmbetul luminos și pașii egali, elastici, fără zgomot.
O nălucă mi s-a părut că ai fi.
Nici nu te-oi fi văzut pe tine cu adevărat. Poate că am văzut doar ceea ce eram eu în acel moment, ceea ce puteam înțelege, accepta sau respinge. Poate că, în încercarea de a te descrie pe tine, nu am făcut decât să mă simt pe mine.
Tu ai trecut prin cele 10 minute ale mele. Eu am rămas cu imaginea pe care mi-am construit-o despre tine.
Nălucă ai și rămas.
răgaz
Într-o zi voi fi omul pe care și-l doresc ceilalți a fi.
Desigur, nu mai sunt la vârsta devenirii, deci nu pe calea aceasta voi ajunge acolo. Ori astfel. Există însă una, sigură și obligatoriu de străbătut de către oricine s-a născut.
Norocul meu. Căci altfel niciodată n-aș fi fost în stare de acea splendoare pe care o așteaptă cu toții, cei din preajmă, dăruită lor din preaplinul ființei tale. Ca ființă vie, eu nu am atins-o. Oricât mi-am dorit.
Înțeleg că am parte de limitări mai accentuate față de ceilalți, care sunt înzestrați cu multiple calități și abilități. Îi fericesc, prețuiesc și îi privesc cu gura căscată pentru reușita lor deplină. Mă alină gândul perspectivei trecerii dincolo. Abia atunci și eu voi fi deplin ceea ce n-am reușit ființând. Doar acolo, oamenii netrebnici sunt vorbiți de bine. Doar de bine.
Yuhu…
30
Deschid fereastra spre toamnă ca pe o ușă subțire, abia perceptibilă, dincolo de care aerul e plin de arome bine coapte. Alături, cafeaua își pierde încet aburul, copleșită și ea de acestea, iar eu le caut frunzelor desprinse din copacul vecin câte un drum.
E duminică și nimic nu mă grăbește. Timpul pare să-și fi uitat ceasul pe pervaz și să fi plecat în ale lui.
Aș putea să-mi reînnoiesc cafeaua, să citesc câteva pagini, să cobor în stradă.
Rămân aici, în această dulce suspendare în care gândurile îmi plutesc fără să ajungă nicăieri.
Dar liniștea aceasta are o fisură. Prin ea se strecoară o imagine veche, un moment de demult, pe care îl recunosc înainte să-l duc până la capăt. Mă poartă departe, în trecut, într-un început de octombrie în care, fără să fi bănuit măcar, lumea și-a schimbat axul sub tălpile mele.
Lumea mea. Doar ea. Și, poate, a altor câțiva oameni din juru-mi.
Aveam în urmă prea puțini ani ca să știu cât de mult se poate schimba o viață într-o singură clipă. În față, nu știam câtă viață, dar eram convinsă că îmi aparține.
Și chiar așa a fost. Mi-a aparținut și-mi aparține încă. Dar oare în aceeași direcție? Cu aceeași forță?
M-am pierdut atunci, pentru niște zile și nopți. Nu și pentru restul vieții.
Am revenit. Nu știu dacă aceeași.
Poate.
Dar, mai degrabă, nu.
Sunt multe aspectele în care sunt altfel. Unul, cu siguranță. Restul? Restul poate că e doar devenire.
Nu-mi displace ce și cum am devenit. Dimpotrivă.
Dar cum ar fi fost dacă acel hotar nu ar fi fost acolo, obligatoriu de trecut?
Asta nu voi ști niciodată.
Ce știu e că am mers înainte fiindcă viața nu m-a întrebat dacă mai pot. Mi-a pus în brațe câte o sarcină, apoi alta și alta, și n-am avut de făcut decât să le duc. Zi după zi, operație după operație, emoție după emoție.
Începutul acela de octombrie a rămas, încetul cu încetul, în urmă, ca o ușă închisă, deși câteodată, rareori, încă mai aud ceva mișcându-se dincolo de ea.
Iată-mă aici, astăzi, după atâta vreme, într-o duminică de toamnă. Oare toate în viața mea se întâmplă toamna?
Cu o cafea care se răcește lângă mine și cu aceleași întrebări, așezate înăuntrul meu ca niște ace ruginite, adunate și comprimate într-una singură:
De ce?
Habar n-am.
Îmi place să cred că femeia care sunt astăzi aș fi devenit și fără acel hotar. Dar cine știe?
Afară, frunzele continuă să cadă. Nu par să se întrebe unde vor ajunge. Se desprind și pleacă, purtate de un vânt pe care nu-l pot opri.
Le privesc și mă întreb dacă nu cumva și asta înseamnă să mergi mai departe: să nu fi ales desprinderea și, mai ales, să nu-i fi înțeles rostul, dar să descoperi, într-o zi, că încă ești.
E toamnă. Iarăși. A treizecea toamnă de la pasul făcut, fără voie, peste un hotar nici măcar imaginat.
Toamna își vede liniștită de ale ei.
Cafeaua s-a răcit de tot.
răgaz
Sunt dimineți în care lumea pare să vorbească mai încet, să se miște mai fără grabă, să gândească mai fără zgomot.
Nu fac nici eu excepție. Îmi port cana cu cafea până la șezlong, trag draperia și las toamna să-mi fie.
Ea se strecoară înfrigurată înăuntru, se așază pentru o clipă pe blănița neagră ca tăciunele a pisicii, strălucește de încântare și apoi colindă casa toată.
Sau numai ființa-mi?
toamna, draga…
Știu că ne poate apropia într-un fel tainic, doar de ea născocit. Își așază răcoarea peste lume și ne îndeamnă, fără vorbe, să căutăm căldura unui suflet drag.
…Te caut în mulțime. În blânda lumină a amiezilor, în foșnetul frunzelor purtate de vânt, în liniștea așezată între două bătăi de inimă, în tic-tacul orelor ce trec…
Te găsesc, în cele din urmă, în bucuria simplă de a ști că exiști.
Cum ar fi să ne prindă toamna împreună, colindând aleile cu mâinile împreunate, risipind zâmbete printre cele câteva cuvinte abia șoptite în răstimpuri: îmi ești dor, îmi ești răgaz.
Să nu ne grăbim nicăieri, să lăsăm timpul să treacă pe lângă noi, cât stăm cuminți pe-o margine de gând, în lumea noastră. Și dacă vântul fi-va rece, să ne apropiem și mai mult, până ce inimile ni se vor atinge, deplin și pentru totdeauna. Să rămânem așa, în tihna aceasta numai a noastră, în timp ce toamna își poartă pașii foșnitori mai departe, iar noi uităm, pentru o vreme, că dincolo de îmbrățișarea noastră există o lume.
Una care ne cuprinde și ne exclude în același timp. Doar atât cât să ne rămânem.
