Tot învârt în gând nişte cuvinte. De bun venit. Pe unele le am adunat de pe la colţurile tuturor zilelor, m-am întins cât am putut după ele, într-un echilibru precar şi chiar cu preţul câtorva destrămări. La al verii tiv. Altele au rămas agăţate pe la margini de cer aflat în asfinţit. Le-am lăsat acolo, martore atâtor culori. Şi soarele are nevoie de-un alint în clipa lui cea de pe urmă.
Din ce am reuşit să adun, ţes întruna înţelesuri. De nu le voi da glas, aşa cum sperasem, le pot servi, aşa tăcute, lângă cafeaua al cărei abur fierbinte ar risipi răceala dimineţilor târzii. Încă o risipire… Sunt peste tot, ele, risipirile. În fiecare anotimp. În fiecare val şi-n fiecare legănare de vânt. În ploi şi-n lumina stelelor. Şi-n fiecare trup. În noi. Mai ales în noi. Cu fiecare respiraţie ne risipim sufletul în neant…
Ai putea, şi mi-ar fi plăcut, un timp chiar am aşteptat, să fii tu musafirul pentru care m-am tot pregătit dar ştiu şi eu, şi ştii şi tu mai bine chiar decât mine, că nu vei fi. Că vei rămâne, neclintit, ca şi până acum, ca şi de acum ‘nainte, un vis frumos. La fel ca cel spre care privesc de fiecare dată când noaptea vine. Şi de prea multe ori în plină zi.
Vara asta de se întinde nepăsătoare dar mai ales fierbinte, de la răsărit până tărziu, adânc în noapte, când luna se dezmeticeşte doar cât să-şi dea seama că e nevoie de lumina ei rece dar preţioasă pentru a proteja acele poveşti de dragoste pe care fierbinţeala zilelor i le ascunde sub falduri, se va termina curând.
Aştept toamna. Frământ, în palme şi în suflet, cuvinte. Le-aş da o formă, le-aş dărui ei mai apoi dacă ţie tot nu-ţi mai trebuie. Dar ea are ploile. Şi-un colorit superb al frunzelor… Vom sta totuşi la aceeaşi masă, faţă în faţă. Eu cu ale mele doruri, dureri şi visuri, ea cu ale sale foşnete ascunse în zile şi nopți de greieri cântate. Între noi, o cană de cafea al cărei abur fierbinte va fi înţesat de risipiri…
Alături, câteva cuvinte.
