Se loveşte, cu revoltă, de pereţii cănii. E un dans de luptă, un ritual al ei înainte de a capitula. Pare că mi-a declarat război pentru faptul că o folosesc drept inspiraţie de duminică.
E aiurită ea, nu ştie că fără ziua de duminică, aroma-i ameţitoare nu s-ar fi risipit acum în încăpere şi n-ar fi părăsit borcanul cu capac albastru de pe raftul din stânga al bucătăriei. În plus, se crede şi isteaţă. Cât timp îşi păstrează fierbinţeala, zice ea, nu o pot atinge. Adevărat…
Dar e la fel de adevărat că asta mă face să simt şi mai acut frigul din jur generat nu atât de vreme, cât de…mda, asta mă face să o uit pe măsuţă şi să mă întorc în mine. Am acolo o băncuţă roasă de timp şi repetate şederi, pe care îmi cuibăresc uneori neodihna, freamătul inimii ori zbuciumul minţii. Astăzi este una din zilele în care, aşezată pe o margine a ei, îmi cuprind genunchii adunaţi sub bărbie şi tac. Fără cuvinte este – îmi este, mie – mult mai bine. Oricum sunt, eu, mai mult tăcere. Şi foarte, foarte multe gânduri. Atât de multe cât poate marea să aducă fire de nisip la un singur flux. Plusez şi eu, astăzi, la efortul ei. Îmi las gândurile devenite particule fine de atâta necontenită fărâmiţare, pe aripi de vânt. El le va aşeza pe-un ţărm deloc umblat, sper eu, fiindcă printre toate ale mele gânduri erau şi iluziile ce se roteau într-un câmp de maci. Roşii. Ca focul. De acolo şi ardoarea lor, a iluziilor. Tot de acolo şi hipnoza de care erau adeseori cuprinse.
Le voi urmări cu ochii minţii, ori doar ai sufletului, le voi privi pentru ultima oară cu ochii larg deschişi, neîndrăznind nici măcar o singură clipire. Altfel, de-mi voi coborî pleoapele, voi zdrobi dragostea cu care le-am crescut. Era adunată, toată, în lacrima ascunsă în geană. N-o pot lăsa acum să cadă, mai târziu s-ar putea întâmpla să am puterea să o transform într-un strop de miere. Picurat peste o felie de viaţă – alta, cândva, poate niciodată… – i-ar da un pic de dulceaţă. Una adevărată. Asta de acum e similară dulceţii de cireşe amare făcută zilele trecute. O înşelăciune. Sub toată bunătatea-i dulce i se ascunde amarul.
Îmi e frig. Un frig nefiresc. În concordanţă cu vremea ar fi, dacă ar fi despre asta vorba. Dar nu-i. E despre a fugi din lume. Şi atunci e când firesc, când forţat…E un frig ce mă face să-mi cuprind singură trupul. Pentru a-mi proteja sufletul.
…..
Pare că am abandonat cafeaua într-o desăvârşită uitare. Dar nu-i decât o demonstraţie. Trebuie să înţeleagă că pot exista independent de ea. Nici nu bănuieşte fără de câte pot eu exista. Dar trăiesc, oare? Iată întrebarea.
Sigur, nu-şi va pune ea întrebări existenţiale. Dar eu?
Ei bine, eu….Eu voi lua într-o zi trenul, îmi voi lipi de geamu-i prăfuit fruntea îngândurată, mereu ocupată şi voi coborî undeva, pe un peron pierdut de lume. Sau, de ce nu, voi rămâne în tren pentru un posibil ocol. Al lumii. Cum? N-aş avea bani de bilet? Ok…Va fi atunci o călătorie, tur complet, în mine însămi.
Nu, nu voi duce lipsa cafelei care şi-a terminat între timp dansul perfect rotund, în cercuri. Urme ale lui mai sunt rămase numai pe pereţii cănii albe cu interior roşu. Doar lipsa ta va fi cea care mă va marca. Profund.
Voi amăgi şi ziua asta sorbind din cafea. O dată cu ea, îmi voi amăgi chiar sufletul. Cu o imaginară călătorie. Astăzi, ca întotdeauna, înspre tine.
