din ceaşca de cafea (12)

Tot învârt în gând nişte cuvinte. De bun venit. Pe unele le am adunat de pe la colţurile tuturor zilelor, m-am întins cât am putut după ele, într-un echilibru precar şi chiar cu preţul câtorva destrămări. La al verii tiv.  Altele au rămas agăţate pe la margini de cer aflat în asfinţit. Le-am lăsat acolo, martore atâtor culori. Şi soarele are nevoie de-un alint în clipa lui cea de pe urmă.

Din ce am reuşit să adun, ţes întruna înţelesuri. De nu le voi da glas, aşa cum sperasem, le pot servi, aşa tăcute, lângă cafeaua al cărei abur fierbinte ar risipi răceala dimineţilor târzii. Încă o risipire… Sunt peste tot, ele, risipirile. În fiecare anotimp. În fiecare val şi-n fiecare legănare de vânt. În ploi şi-n lumina stelelor. Şi-n fiecare trup. În noi. Mai ales în noi. Cu fiecare respiraţie ne risipim sufletul în neant…

Ai putea, şi mi-ar fi plăcut, un timp chiar am aşteptat, să fii tu musafirul pentru care m-am tot pregătit dar ştiu şi eu, şi ştii şi tu mai bine chiar decât mine, că nu vei fi. Că vei rămâne, neclintit, ca şi până acum, ca şi de acum ‘nainte, un vis frumos. La fel ca cel spre care privesc de fiecare dată când noaptea vine. Şi de prea multe ori în plină zi.

Vara asta de se întinde nepăsătoare dar mai ales fierbinte, de la răsărit până tărziu, adânc în noapte, când luna se dezmeticeşte doar cât să-şi dea seama că e nevoie de lumina ei rece dar preţioasă pentru a proteja acele poveşti de dragoste pe care fierbinţeala zilelor i le ascunde sub falduri, se va termina curând.

Aştept toamna. Frământ, în palme şi în suflet, cuvinte. Le-aş da o formă, le-aş dărui ei mai apoi dacă ţie tot nu-ţi mai trebuie. Dar ea are ploile. Şi-un colorit superb al frunzelor… Vom sta totuşi la aceeaşi masă, faţă în faţă. Eu cu ale mele doruri, dureri şi visuri, ea cu ale sale foşnete ascunse în zile şi nopți de greieri cântate. Între noi, o cană de cafea al cărei abur fierbinte va fi înţesat de risipiri…

Alături, câteva cuvinte.

 

 

 

orfan

Sunt un orfan, de-acum. Sunt! Ce dacă cerul are la amiază nuanța acelor ochi, ochii cei mai protectori de pe pământ? Şi ce dacă zilele sunt încă toride? Fără căldura unei singure priviri, a acelei priviri, e frig în mine. Şi e nesigur. Şi târziu. Ori prea devreme. E cumva cum n-a mai fost. Cumva cum are să mai fie.
Drumul mi-e mai pustiu de-acum, sufletul în plus o rană are si steaua mea călăuzitoare a apus. Sau s-a înnălțat? Atât de sus şi-atât de-nalt însă, că niciun licăr al ei nu-mi ajunge în privire.
De-aş fi putut…De-aş fi reuşit încă un mâine. Sau măcar un azi. Unul complet. Şi apoi un altul. Şi încă unul. Pentru mereu…
Dar n-am putut. Şi încă o dată pământul mi s-a lipit de tălpi fixându-mă într-o realitate ce mi face țăndări orice vis şi orice zbor al lui.
Înc-un dor va creşte-n mine. Liber, ca iedera pe ziduri umbroase şi pustii. Încă o tăcere voi zidi din cuvinte lipsă. Şi fiecare vară de acum încolo mă va durea aşa adânc cum asta m-a durut acum trei zile.
Orfan voi fi d-aci-nainte…

viața – o mult prea scurtă călătorie

La sfârşitul ei se poate spune, cu dreptate, că n-a durat mai mult de-o clipă.

O clipă pe care nu doar o vrei, ci o închipui nesfârşită. Minte timpul? Te minți singur. Apoi te simți furat, tâlhărit. De toate cele ce ți se cuveneau, consideri, dar au rămas nespuse, nevăzute, nesimțite încă. Netrăite.

” cât pot eu – fac eu!”. Punct. Şi…de la capăt? Doar într-o altă lume. Posibil mai bună.

din ceaşca de cafea (11)

Te-aş fi putut întâlni la noapte – vecinătatea ta imediată, nu numai dorită dar visată vreme îndelungată, m-ar fi atras fără-ndoială. Şi dorul meu de neînţes. Şi nerăbdarea de a te respira. De a te simţi şi de a te trăi. Poate că ai fi avut ochii somnoroşi şi-n apele lor schimbătoare nu s-ar fi oglindit mai mult de o Lună plină ce pare că îţi iscodeşte adâncul misterios, poate te-ar fi revoltat indiscreţia mea – cea de a te privi când dormi –  şi ai fi ridicat întâi un val ca mai apoi să-l spargi  de ţărm, convinsă că furia ta mă va îndepărta. Ai fi greşit, cu siguranță – totul la tine mă fascinează.  M-aş fi aşezat pe nisipul ud decisă să te cunosc şi să te înţeleg o dată pentru totdeauna. Aşa cum fac uneori cu mine.

Poate că ţi-aş fi înţeles mirosul, poate culoarea, poate adâncul, poate ţi-aş fi ghicit linia orizontului. Poate mi-aş fi înţeles visul, neostoita dorinţă, poate răsăritul mi-ar fi descifrat răspunsuri, şi aş fi reuşit la malul tău regăsirea, poate chiar împlinirea, poate nu ţi-aş mai invidia liniştea văzându-ţi tumultul, poate nu mi-aş mai fi închipuit ca lin – zborul pescăruşilor, răcoarea brizei tale ar fi calmat adâncul frământărilor mele şi poate că ţi-aş fi trăit apusul cu un sentiment de uitare de sine ce m-ar fi făcut să nu mai simt, poate, atât de dureros, cât de toridă îmi este nu atât vara – cât viaţa. Şi cât de înfrigurată mă lasă după fiecare arsură pe care o procură sufletului meu.

De ce nu te voi privi în ochi, la noapte?  Fiindcă mi-ai fi vândut iluzii. Ți-aş fi plătit pentru ele, cel mai probabil, cu parte din visuri. Parte din crezuri. Din suflet. Din necesara-mi prezenţă. Şi e atâta nevoie de ea… De puterea, înțepciunea şi pricerea-i depinde o gură, încă una, de aer. Pentru încă o clipă de viaţă. O viaţă, ea însăşi, ce pare acum nu mai mult de-o clipă.

Un fir de nisip purtat de val – când pe mal, când în adâncuri – este visul meu de un an întreg, rătăcit astăzi între alte fire de nisip aflate într-o clepsidră smucită aparent brutal de mâini aparent nepricepute. Adevărul însă nu poate fi decât unul. Cel ce spune că orice sfârşit este un alt început şi toate începuturile au sfârşitul inclus.

Rămâne ca singur val – ivit, el, fără de voie şi fără de creste învolburate, purtătoare de clipe fascinante petrecute cu marea în privire şi nisipul umed sau fierbinte sub tălpi neliniştite – cel din ceaşca de cafea. Întunecat ca noaptea fără lună. Plină. Şi amar ca viaţa. Goală.

egoism

Egoism? Poate că e cel care mă împiedică să-mi gasesc un spatiu intre noapte şi zi pentru a-mi plange durerea, amânând-o. Atât de mult, că ma voi trezi într-o zi crezând că nici nu-mi pasă. Fiindcă lacrima mi se rostogoleşte înăuntru şi printre gene nu mai licăre niciun bob, încep să cred că-s fără de suflet. O adevărată uşurare.
Egoism e atunci cand trebuie să zambesc idiot, sa glumesc şi sa incurajez, să tratez, să bandajez? Chiar şi sufletul… Cu minciuni, pe el. Minciuni sfruntate! îmi strigă conştiința. Şi ce dacă? îi strig înapoi.. cui îi pasă? Dar e o clipă acolo în care mintea mi se opreşte oscilând intre un gând si-un altul. Ambele înfiorătoare. Atât de, încât am rămas singurul egoist. Ceilalți au suflet – nu pot privi, nu pot minți.
Da, sunt un om egoist. Aşa cum mi s-a spus. Unul ce-şi plange durerea in pumn noaptea şi ziua o inneacă în gesturi şi cuvinte mincinoase.
Şi ce dacă?