30

Deschid fereastra spre toamnă ca pe o ușă subțire, abia perceptibilă, dincolo de care aerul e plin de arome bine coapte. Alături, cafeaua își pierde încet aburul, copleșită și ea de acestea, iar eu le caut frunzelor desprinse din copacul vecin câte un drum.

E duminică și nimic nu mă grăbește. Timpul pare să-și fi uitat ceasul pe pervaz și să fi plecat în ale lui.

Aș putea să-mi reînnoiesc cafeaua, să citesc câteva pagini, să cobor în stradă.

Rămân aici, în această dulce suspendare în care gândurile îmi plutesc fără să ajungă nicăieri.

Dar liniștea aceasta are o fisură. Prin ea se strecoară o imagine veche, un moment de demult, pe care îl recunosc înainte să-l duc până la capăt. Mă poartă departe, în trecut, într-un început de octombrie în care, fără să fi bănuit măcar, lumea și-a schimbat axul sub tălpile mele.

Lumea mea. Doar ea. Și, poate, a altor câțiva oameni din juru-mi.

Aveam în urmă prea puțini ani ca să știu cât de mult se poate schimba o viață într-o singură clipă. În față, nu știam câtă viață, dar eram convinsă că îmi aparține.

Și chiar așa a fost. Mi-a aparținut și-mi aparține încă. Dar oare în aceeași direcție? Cu aceeași forță?

M-am pierdut atunci, pentru niște zile și nopți. Nu și pentru restul vieții.

Am revenit. Nu știu dacă aceeași.

Poate.

Dar, mai degrabă, nu.

Sunt multe aspectele în care sunt altfel. Unul, cu siguranță. Restul? Restul poate că e doar devenire.

Nu-mi displace ce și cum am devenit. Dimpotrivă.

Dar cum ar fi fost dacă acel hotar nu ar fi fost acolo, obligatoriu de trecut?

Asta nu voi ști niciodată.

Ce știu e că am mers înainte fiindcă viața nu m-a întrebat dacă mai pot. Mi-a pus în brațe câte o sarcină, apoi alta și alta, și n-am avut de făcut decât să le duc. Zi după zi, operație după operație, emoție după emoție.

Începutul acela de octombrie a rămas, încetul cu încetul, în urmă, ca o ușă închisă, deși câteodată, rareori, încă mai aud ceva mișcându-se dincolo de ea.

Iată-mă aici, astăzi, după atâta vreme, într-o duminică de toamnă. Oare toate în viața mea se întâmplă toamna?

Cu o cafea care se răcește lângă mine și cu aceleași întrebări, așezate înăuntrul meu ca niște ace ruginite, adunate și comprimate într-una singură:

De ce?

Habar n-am.

Îmi place să cred că femeia care sunt astăzi aș fi devenit și fără acel hotar. Dar cine știe?

Afară, frunzele continuă să cadă. Nu par să se întrebe unde vor ajunge. Se desprind și pleacă, purtate de un vânt pe care nu-l pot opri.

Le privesc și mă întreb dacă nu cumva și asta înseamnă să mergi mai departe: să nu fi ales desprinderea și, mai ales, să nu-i fi înțeles rostul, dar să descoperi, într-o zi, că încă ești.

E toamnă. Iarăși. A treizecea toamnă de la pasul făcut, fără voie, peste un hotar nici măcar imaginat.

Toamna își vede liniștită de ale ei.

Cafeaua s-a răcit de tot.

răgaz

Sunt dimineți în care lumea pare să vorbească mai încet, să se miște mai fără grabă, să gândească mai fără zgomot.

Nu fac nici eu excepție. Îmi port cana cu cafea până la șezlong, trag draperia și las toamna să-mi fie.

Ea se strecoară înfrigurată înăuntru, se așază pentru o clipă pe blănița neagră ca tăciunele a pisicii, strălucește de încântare și apoi colindă casa toată.

Sau numai ființa-mi?

toamna, draga…

Știu că ne poate apropia într-un fel tainic, doar de ea născocit. Își așază răcoarea peste lume și ne îndeamnă, fără vorbe, să căutăm căldura unui suflet drag.

…Te caut în mulțime. În blânda lumină a amiezilor, în foșnetul frunzelor purtate de vânt, în liniștea așezată între două bătăi de inimă, în tic-tacul orelor ce trec…

Te găsesc, în cele din urmă, în bucuria simplă de a ști că exiști.

Cum ar fi să ne prindă toamna împreună, colindând aleile cu mâinile împreunate, risipind zâmbete printre cele câteva cuvinte abia șoptite în răstimpuri: îmi ești dor, îmi ești răgaz.

Să nu ne grăbim nicăieri, să lăsăm timpul să treacă pe lângă noi, cât stăm cuminți pe-o margine de gând, în lumea noastră. Și dacă vântul fi-va rece, să ne apropiem și mai mult, până ce inimile ni se vor atinge, deplin și pentru totdeauna. Să rămânem așa, în tihna aceasta numai a noastră, în timp ce toamna își poartă pașii foșnitori mai departe, iar noi uităm, pentru o vreme, că dincolo de îmbrățișarea noastră există o lume.

Una care ne cuprinde și ne exclude în același timp. Doar atât cât să ne rămânem.

toamnă

Toamna, cu pași reci și foșnitori, își face loc, febril, printre ramuri.

Vantul, numai el știe ce le șoptește frunzelor de le convinge, una câte una, să-l urmeze.

Jos, la baza coroanei, este însă una care îl respinge. A văzut ea prea bine ce hram poartă vântul. L-a și simțit de atâtea ori trecându-i prin ființă; uneori cu blândă atingere, alteori mult prea năvalnic.

Nu i-a promis niciodată nimic. Doar a îmbiat-o la dans. Nu i-a dat de înțeles că-i va rămâne.

Și atunci, de ce s-ar desprinde ea din locul în care a apărut pe lume doar pentru că el e tot o nerăbdare?

Numai că revine, o atinge, îi răscolește marginile și ea uită de jurământ.

Se leagănă.

Foșnește.

Cum ar fi să se desprindă?

Lin, fără teamă de cădere…