toamnă

Toamna, cu pași reci și foșnitori, își face loc, febril, printre ramuri.

Vantul, numai el știe ce le șoptește frunzelor de le convinge, una câte una, să-l urmeze.

Jos, la baza coroanei, este însă una care îl respinge. A văzut ea prea bine ce hram poartă vântul. L-a și simțit de atâtea ori trecându-i prin ființă; uneori cu blândă atingere, alteori mult prea năvalnic.

Nu i-a promis niciodată nimic. Doar a îmbiat-o la dans. Nu i-a dat de înțeles că-i va rămâne.

Și atunci, de ce s-ar desprinde ea din locul în care a apărut pe lume doar pentru că el e tot o nerăbdare?

Numai că revine, o atinge, îi răscolește marginile și ea uită de jurământ.

Se leagănă.

Foșnește.

Cum ar fi să se desprindă?

Lin, fără teamă de cădere…

răzlețe

Iubirea nu are nevoie întotdeauna de voce. De cuvinte rostite.

Iubim mai mult prin felul în care suntem decât prin felul în care reușim să spunem ce simțim.

La ce bun să o explici când ea transpare atât de clar din firescul întâmplat: un gest de grijă, o atingere trecătoare care nu apasă și nu persistă, ci alină și alintă, o privire ce învăluie cald și blând, o plimbare in plină lumină, un zâmbet, un mic-dejun luat fără grabă, o tăcere grăitoare.

Atât de simplă. Atât de vie. Atât de inutil de explicat.

toamnă

A venit toamna.

Copacii nu-și țin frunzele captive, încremenite pe ramuri. Le lasă să-și împlinească rostul. Fără teatru, doar cu un abia perceptibil foșnet.

Noi?

Noi ținem strâns totul: oameni care nu mai sunt ai noștri, întâmplări sfârșite demult, cuvinte spuse și cuvinte nespuse, fapte trecute, emoții avute.

Puțin ciudat, aproape inexplicabil, este că vrem să reținem chiar și lucrurile rele. Le întoarcem pe toate părțile, le mai trăim o dată și încă o dată, le lustruim durerea până ajunge să strălucească în memorie de parcă simplul fapt că ceva ne-a rănit și ne-a durut ne obligă să-i păstrăm locul.

Copacii nu fac asta.

Nu-și adună frunzele căzute înapoi pe crengi. Nu le numără, înspăimântați de lipsa vreuneia. Nu cer să le mai fie podoabă.

Le lasă. Cu un freamăt tăcut, aproape imperceptibil, rămânând demni, în picioare.

Înțelegând, poate, că nu orice plecare este o pierdere.

Uneori este rost.

Într-o zi învăța-vom și noi să lăsăm câte ceva să cadă.

o pagină

Am plecat.

Am un plan, desigur. Dar în locul bifelor ce l-ar putea valida, aș vrea să mă întorc cu o zi trăită cu sentimentul, ba chiar convingerea, că nu am irosit-o inutil, într-o simplă și perpetuă oboseală, ci că a pus în mine ceva, altceva decât de obicei.

Am și o listă. Evident. Nu o vreau la sfârșitul zilei doar bifată.

Prefer să mă întorc cu acea senzație rară, că ziua nu a trecut pe lângă mine, ci că am trăit-o. Din plin și altfel.

Am plecat să fiu parte dintr-o suflare ce va forma un tot.

Într-un loc în care oamenii se vor aduna la aceeași masă, în același timp, cu aceeași dorință simplă de a fi împreună.

Poate(cu siguranță ) că nu ne vom mai aminti chipurile unii altora peste ani. Nu vom ști nici măcar cine au fost cei din stânga ori din dreapta, din față ori de la capătul celălalt. Nici nu trebuie.

Vom fi numai, pentru câteva ore, parte din aceeași poveste.

Asta voi avea astăzi: nu obiective de văzut, nu fotografii de făcut, ci sentimentul că, pentru un timp definit, am aparținut unui „împreună”. Rămas în istorie.

Voi fi obosită la finalul zilei? Cu siguranță.

Dar voi simți că ea a rămas în mine și eu în ea. Împreună.

Într-o pagină… din Guinness.