o altă zi

Șterg cu dosul palmei ochii de întuneric, îmi iau visul nopții cu mine și mă îndrept spre lumină. Așteaptă nerăbdătoare de după draperie zămbetu-mi timid. Il ofer. Apoi o las să inunde încăperea.

E de-acum stăpână peste lume. Peste mine. E stăpână într-al meu suflet. Peste al său vis. Peste al meu dor. Dorul de tine.

…și o nouă zi începe.

între cer și pământ

– Spune-mi o poveste…

– Poveste? O poveste despre ce?

– Poate fi despre orice.

Deschid o carte imaginară şi-i răsfoiesc filele. Imaginare şi ele. Îmi plimb privirea printre ele în căutarea poveștii. Povestea despre orice. Nimic însă nu se potriveşte serii de toamnă. Nici chiar cererii tale. Fiindcă ea, recunoaşte, nu este despre orice. Vrei, tu, o poveste despre inima mea. Despre care ştii că tânjeşte după o sumă de lucruri. După ale tale cuvinte. După liniştea ascunsă în tăcerea-ţi cea mai grăitoare. Ori după o privire, de pildă. Ca cea de demult, cea pe care i-ai refuzat-o. Încăpăţânată cum este ea, inima mea, încă o mai vrea. Acum vrea chiar mai mult. Vrea sărutul. Vrea îmbrăţişarea. Vrea ca-ntreaga lume să se rezume la un val izbit de un ţărm de mare. Care să i te aducă.

– Mai bine, îmi spun, ar fi să privesc cerul de deasupra. Are atâtea stele… În fiecare poate fi o poveste. Desigur, a altcuiva…

A altcuiva? Dar ce să fac eu cu povestea altuia?

Privesc în schimb pământul. Toamna îşi scrie şi ea, clipă de clipă, frunză cu frunză, povestea. Nestingherită o scrie. Cum de reuşeşte?

– O poveste…Oricare, spui tu…

Dar povestea noastră, oare, când va fi scrisă? Şi de către cine? Cine va strânge şi va aşeza în rânduri, gând cu gând, toate câte le-am avut? Dar bătăile inimii mele, atunci când s-a simţit singură şi pustiită, cine are să le deseneze aşa tremurate şi dezordonate cum au fost? Cine să o ştie cât de tare s-a zbătut, cât de mult a vrut, cât de indelungi i-au fost aşteptările? Cine ar şti să strecoare, acolo, printre rândurile toate, aproape neînţeles, dorul ei de fiecare zi? Dar despre tine, despre tine cine are să spună? Cine să știe de căte ori mi-ai șoptit, cum m-ai iubit, cât ai tresărit, ce-ai imaginat și de ce te-ai intristat?

Îmi întorc privirea spre cer. O frântură din toate astea poate că s-ar regăsi undeva, acolo, sus. Caut o urmă a ei. Nu, nu este încă povestea noastră scrisă. Ar trebui mai întâi trăită, mă gândesc. Şi abia apoi aflată printre stele.

Dar tu eşti departe. Atât de departe că doar în filele imaginare ale unei imaginare cărți stă scrisă o poveste. Dar nu una despre orice, ci despre un de atâtea ori rostit…

…Te iubesc! În miez de zi ori noapte, în zori sau pe înserat, în toate clipele acestei vieţi îngrămădită într-un timp atât de scurt precum ne-a fost dat, mult prea scurt pentru tot ce imaginaţia-mi visează, te iubesc!

Oriunde aș privi între cer și pământ, nu existâ un loc, o clipă ori un vis în care să nu te iubesc!

Demult, acum, și mereu!

 

de-o mie de ori îmi lipsești. și mi-e dor. mi-e dor de tine, soare

Imi lipsești. De o mie de ori intr-o secundă îmi lipsești. Și îmi e dor…

Mă întreabă ziua, când apare ( fără de soare apare): ce să fac cu gândurile-ți toate? Dar cu visele, ce să fac? întreabă noaptea, de departe
– Nu știu. Aruncați-le! Am obosit cu ele cea mai frumoasă…

– Cum să le aruncăm?? Și dorul din ele, din gândurile toate?? Dar visul?? Visul acela din miez de noapte, visul că veți fi aproape, cum să-l aruncăm??

– Ohhh…Câtă dreptate…Vă rog, păstrați-mi-le, toate! Am să îndrăznesc vreodată, poate, să-i vorbesc. Să-i spun cât de tare clipa-mi bucura, e tot ce îmi doresc. Și apoi aș putea, de ce nu, cu drag să îi zâmbesc. Când spre soare am să privesc…

Se va întâmpla, oare?

Îmi e dor de tine, soare, și îmi lipsești. De-o mie de ori într-o secundă îmi lipsești!

Trăiască familia tradițională!

Trăiască familia tradițională! Cea de demult, în care el lucra pământul și ea creștea plozii pe care, din iubire curată, autentică, exprimată, vorba lui Iosif… (nah, că nu mai știu cum spune Iosif!!, vai de păcatele, zilele și memoria mea! 🙄)
Deci, iubirea aia autentică, exprimată intre un bărbat și o femeie. Aia când el se aduna de pe la cârciumi și ea tocmai răsturna mămăliga pe masa de brad. (primită la pomana de 6 săptămâni a vecinului de peste gard ce dăduse ortu’ popii de tânăr, din pricina ofticii ce i-a mâncat plămânul, lăsând în urmă o droaie de copii desculți, zdrențăroși și cu mucii uscați pe obrajii nespălați de astă vară când se lăiau pe gârlă…) și-i zbiera de departe: muiere, pune-mi să mănânc , ‘tu-ți ceara și altarul mă-tii!

Și ea, supusă, de frica făcălețului ce i-a măsurat de-a lungul atâtor amar de ani și-n lung și-n lat cocoașa, așeza repede pe masă un blid cu zeamă de cartofi și un corn de varză de la putină, ascundea copiii după sobă și sta la dispoziția nătăntolului cu măna grea. Doar ea știe cât de grea… Ea și o mulțime de alte femei. Toate iubite. Autentic. Românește. Ori simplu, omenește.
Asta familie să trăiască. Că asta e aia autentică, tradițională. Fiindcă tot ce se trăiește de atunci încoace e un fake oribil și grosolan. Și-i musai acum, când deșteptarea se întâmplă, în sfârșit, în inima și mintea românașului, (mai ales ale ăluia plecat peste graniți care se simte sătul la burtă dar dezrădăcinat printre străini și rupt de mă-sa și tac-su care-l făcură în vatra strămoșească, lângă plita încinsă cu vreascuri ori paie de la gura boilor trudiți în câmp din zori și pănă-n noapte) să îndreptăm dracului, lucrurile! Că om ajunge de râsul și ocara mapamondului de or apărea la ușa orfelinatului în care își duc fericitele zile copilașii aflați în mila ( pardon! ocrotirea statului) doi bărbați cerând să înfieze pe vreunul. Ori două muieri. Tot un drac…
Are să-i strice pe copii! Are să-i îmbrace, Doamne ferește! în straie de astea orășenești, o să-i hrănească cu prostii, gen junk food, o să-i plimbe prin excursii și, mai grav de atât, are să-i alinte și iubească. Stricată treabă, zău!
Să ieșim la vot! Musai și neapărat.

Dar totuși să nu fim prea tradiționaliști, pe de altă parte, și să nu scârmâm prea în adâncuri și să lăsam, spre exemplu, ca tăierea porcului să nu mai fie ca odată, tradițională, ci să-i sacrificăm prin asomare. Că, nah, porcu-i porc și-i suflet și el, suferă. Și mai apoi, prea multă tradiție nu-i bună. Tre’ păstrată o dreaptă măsură. Dacă ,Doamne fereste, îi vine cuiva ideea să reinstalăm difuzoarele în perete, ca atunci, demult?? Ar însemna că ce am face cu plasmele și smarturile de ne blindează existența si fizicul frumos lucrat nu pe câmpuri?? Ar fi să le aruncăm?? Du-te măh, ești nebun?? Păi să ne întoarcem și la carul cu boi, ar însemna. Și asta ne vine, iarăși, peste poate de trăit. Să nu mai punem pe fbk, cartea tuturor cărților, poze cu noi în bikinii cei mai bikini și farfuria cu păpică chinezeasca?? Sau să nu mai scriem, cu litere de aur și poze mărturii pe înțelesul tuturor, în aceeași carte a cărților, cum că fuserăm în Thailanda unde avurăm parte de un masaj( repetat pân’ la epuizare) erotic de ținut minte și pe lumea ailaltă de-om ajunge?? Și de recomandat pe astalalta tuturor doritorilor?? Ori vreun bairam pe aici, pe plaiuri mioritice cu beutură în cascadă, fete frumoase si sănstoase nene, plus băieți cu bicepși și tricepși dumnezeiește lucrați?? Adică cum e sex de ăla de îl încarcerăm astăzi la vot?? Du-te, măh! E o experiență a experiențelor! Și e a mea! Și am fost îndreptățit să o am!! Că e doar atât – o experiență! Eu n-am zis că iubesc o persoană de același sex cu mine! Și nici măcar una de sex opus nu iubesc. Ce-ar mai fi și asta?? Doar dobitocii fac chestii de astea grețoase. Adică iubesc. Oamenii normali și cool experimentează. Fac alianțe avantajoase. Printre care și căsătoria. Se înțelege, desigur. Doar de poză. În cartea cărților. Și în cea a societății. Pare a fi una și aceeași…

Eu, votantul de azi, sunt tradiționalist. Fac copii. Da, e posibil ca pe unii să nu-i cunosc. Poate chiar or fi pe la vreun orfelinat, abandonați. Ori chiar eu i-am depus acolo. Ca pe lingourile de aur în cutiile de valori ale băncilor. Tocmai de-aia, azi merg la vot. Să-i apăr de bau-bau. Să le păstrez strălucirea. Dacă îi înfiază doi bărbați ori două femei? O să iasă un stricat. Cum n-au ieșit homosexualii de azi din sfânta familie tradițională de ieri, astăzi în pericol. Ăștia sunt parașutați direct aici, în România noastra. Raiul pe pământ fiind ea, draga. Și eu, printre sfinții din ea. Că-n Rai doar sfinți sunt. Și sfinții tot sfinți vor fi în veci.

Trăiască familia tradițională, zice azi societatea.

Și toți ceilalți pe lânga ea, zic eu.