răzlețe

Ce anume îți dau ceilalți, Viață, de ești, cu ei, mai bună? Pentru ce le ești mai frumoasă, mai ușoară, mai splendidă? Ce vorbe îți spun, ce gesturi pentru tine au, ce daruri ei îți dau? Ce muzică îți pun de poți cu ei valsa cum numai în vis (în al meu vis, desigur) se poate cineva mișca?

Pentru care motiv le dai lor, pentru nimic, ce mie nu vrei a-mi da nici măcar muncit, cu greu, din greu trudit? Pentru ce le împlinești mofturi și toane, pentru ce tropotul – a nerăbdare și enervare – picioarelor lor le este permis și privirii mele rugătoare spatele-ți întorci?

Te acuz, Viață, fățiș te acuz, că ești rea, și crudă ești, urâtă, nesuferită, amețitoare și prea rapace ești. Ucigașă ești. De idealuri și așteptări, de sensuri, sentimente și plăceri. Ucigașă de senin, de bun, de blând, de drag, de dor îmi ești. De tot ce anevoie dobândesc.

momente de colecție (românaș în trup și suflet)

Fragment din Concertul (cu durata de 30 minute) susținut de mica mea prietenă și imagini din timpul evenimentului ce a avut loc la Castelul Nako – Sannicolau Mare – organizat de Primărie în cadrul Intâlnirii Afaceriștilor, cu ocazia Zilei de 1 Decembrie.

Și un colaj cu momente din întregul concert. Pentru o mai mare bucurie și încântare sufletească…

Anahata – Chackra inimii (6)

În vara acelui an, părinții Runei, oameni deschiși la minte și cu desăvârșită încredere în ceea ce privea înclinațiile acesteia, au hotărât ca la finele semestrului de studiu din cadrul școlii de afaceri pe care o urma, fiica lor să participe și la cursurile de ezoterism ce se țineau pentru prima dată în Lorenskog – localitate aflată în provincia Akershus, provincie situată în partea de SE a Norvegiei, la o distanță de 61 de km față de Oslo înspre granița cu Suedia – acolo unde ei își duceau fericita și tihnita existență.
Se poate spune că fetei nu-i surâsese la început deloc ideea. Deoarece nimeni altcineva dintre cunoscuți nu mai participa – din simplul motiv că pe niciunul dintre cei din anturajul său imediat ori mai îndepărtat nu preocupa subiectul – îi venise greu să primească cu încântare propunerea mamei. O făcu totuși și porni într-acolo cu inima strânsă .

Astăzi, își spune ea când gândul o poartă înapoi, în acele timpuri, n-ar mai merge la un astfel de curs decât pentru oamenii pe care i-a întâlnit acolo. La ei n-ar renunța pentru nimic în lume.

Anahata – Chackra inimii (5)

Prietene sunt și astăzi, la maturitate, și nu ar înțelege niciuna dintre ele ca lucrurile să stea în altfel. E foarte adevărat că nu își fac confesiuni dintre cele mai intime, dar se pot baza pe de-a-ntregul – de s-ar întâmpla vreodată să fie nevoie – pe înțelegerea fără opreliști ce și-ar putea-o oferi una alteia.

Nu mult după ce micuța Runa declarase tuturor că Bella, surioara ei cea furtunoasă, îi este dușman pe vecie, în familie mai poposiră doi băieți năzdravani. Unul dintre ei fusese adus de părinți de la centrul de plasament unde mama lucra. Îl îndrăgise atât de mult, și atât de tare îi ducea dorul cât nu era la lucru, încât într-o zi nu a mai suportat să nu-l știe permanent sub privirea sa ocrotitoare și iubitoare. Așa că, la doi ani distanță de venirea Bellei în familie, mai sosi și Stuart. Nu mult după aceea mama mai născu un băiat, pe care îl numiră Nils și familia părea de-acum completă.

Erau fericiți părinții cu toți acești copilași în jurul lor și, așa, în armonie și dragoste deplină, au crescut și copiii.

În ceea ce o privește pe Runa, ea învățase deja, din timpuria-i experiență avută cu Bella, cum trebuie să se comporte cu noii veniți și nu a mai avut de suferit de pe urma apariției niciunuia dintre aceștia. Ba, s-ar putea spune, nici nu prea era conștientă de prezența lor, ea fiind cu mult mai mare decât toți ai ei frați. Având tot timpul o viață a sa, unde nu includea pe niciunul dintre ei până într-acolo încât să devină prieteni – și mai târziu confidenți – ea crescu aproape independent de prezența lor. Cu toate acestea, contrar așteptărilor, ei erau pe de-a întregul fascinați de personalitatea fetei și erau prea fericiți când aveau ocazia să-i fie acesteia pe plac.

Runa, la vremea copilăriei sale, fusese, la fel ca Astryd, acum, foarte delicată ca și construcție și, în aceeași măsură, foarte sensibilă ca și fire. Prezența fraților mereu dispuși să-i intre în grații a menținut această sensibilitate și a accentuat-o. Asta a făcut ca ea să știe de timpuriu ce este acela centrul Universului și unde anume este el plasat. Și știa cu precizie milimetrică: fix în creștetul capului său. Cu întindere până acolo unde voia ea să-și stabilească teritoriul, depinzând doar de stare și moment unde anume se trasau hotarele acestuia. Chiar așa stând lucrurile însă, nimeni nu s-a plâns vreodată de comportamentul Runei și pe bună dreptate: nu era unul inadecvat. Ea știa doar că este iubită, prețuită și, fire bună și blândă cum era, astea toate îi erau de ajuns. Primea cu vădită satisfacție micile lor dovezi de apreciere dar dacă cineva ar spune că nu întorcea vreun favor vreodată era numai pentru că nu-i trecuse nimănui prin cap să îl pretindă.

Altfel, Runa avea o înțelegere aparte pentru tot ce o înconjura. Poate că se întâmpla așa fiindcă avea capacitatea de-și folosi unele dintre resursele pe care majoritatea oamenilor le ignoră. Nu le cultivase în niciun fel, nu. Doar era conștientă de ele. Avea puteri extrasenzoriale și avea înclinații spre ezoterism și lumea așa-zisă, de dincolo. Deși ea explica oricui ar fi vrut să asculte și să înțeleagă că acea lume este prezentă nu cu mult în spatele a ceea ce se vede cu ochiul liber și nu este nevoie de nimic altceva pentru a o cunoaște decât de o simplă dorință, aproape nimeni nu considera că ea, Runa, nu este dintre cei aleși de Divinitate pentru a transmite mesaje și îndrepta lucruri.

Într-un astfel de context a crescut și s-a dezvoltat Runa. A făcut-o frumos și armonios, devenind pe măsură ce timpul trecea o domnișoară la fel de delicată în spirit ca și la trup. Preocupările îi erau dintre cele mai lăudabile, era ușor introvertită, uneori impulsivă și avea întotdeauna un zâmbet în privire pentru oricine părea că ar avea nevoie. Și nu erau puțini aceia.

în loc de vis. sau chiar vis?

Am mișcat din mână o dată. Nu, de două ori am mișcat. Haotic am mișcat. Asta știu acum, atunci mi s-a părut o mișcare dreaptă, corectă, posibilă. Singura posibilă.

Am împărțit astfel timpul. Timpul acestei lumi. Timpul meu. Fiindcă în bunătatea, în mărinimia sa, Timpul mi s-a dăruit. Mie…

L-am împărțit. Ca pe un tort l-am împărțit. Din mișcările acelea haotice, felii inegale mi-au ieșit. La primul gest, am croit trecutul. O felie mică, restul a rămas intact. L-am privit pentru o clipă. Mai era așa de mult…

Pe urmă – aproape îndată – am croit și viitorul. Nu știu dacă așa am vrut ori întâmplător a ieșit nu mai mult de o fărâmă. Cred că a fost cu bună-știință. Fiindcă îmi plăcea prezentul. Adoram, de fapt, prezentul.
Auzisem, în mod repetat auzisem, de peste tot auzisem, cum doar prezentul contează: Nu-l aștepta pe mâine! Poate nici n-are să vină. Nu da importanță trecutului! Ce-a fost, să rămână acolo! Ai un prezent, privește-l adânc în ochi, prindeți-vă de mână și trăiți fără vreo teamă, fără rețineri, fără planuri de mâine, fără regrete pentru ieri.

Păreau, cu totii, cei ce rosteau aceste vorbe, atoate știutori. Cum să nu-i crezi? Și cum să ignori aroma aceea divină ce se ridica îmbietoare, ba chiar amețitoare, din felia cea mai mare – felia aceea generoasă rămasă sub ochii mei într-o desăvârșită abandonare? Se cerea gustată. Se oferise a fi încercată. N-am putut să mai spun nu. N-am știut. N-am știut cum! Și nici n-am vrut să aflu..

Am întins màna și cu ochii aproape închiși – de teamă? de plăcere? – am gustat. Am mâncat. Am mâncat, am tot mâncat, și iar am mâncat. M-am îndestulat. Adevărat. Dar niciodată nu m-am săturat. Și nici n-aveam cum să ajung la starea aceea de sațietate care să-mi impună pe „hooo! destul cu asta, ți-e de-ajuns!” Nu m-am gândit…Și nu, nici nu am văzut că ajung la sfârșit. Aveam, doar, ochii închiși. De plăcere? De teamă? Nu știu, nu m-a prea preocupat. Nu mult. Doar puțin. Prea puțin. Și numai în treacăt. Fiindcă îmi amintesc, destul de clar îmi amintesc, cum uneori duceam grija feliei mele de Timp numită prezent. Deschideam cu spaimă ochii și o priveam. Nu mult. Doar preț de o clipire. Fiindcă mai mult de aș fi privit, m-ar fi înnebunit gândul. Așa că mă gândeam, în mod serios mă gândeam, dar trecător, cât de scurt puteam, că are să se termine. Mă temeam pentru asta, recunosc. Fiindcă așa știam eu, așa înțelesesem din tot ce-mi fusese dat mai înainte, din tot ce mai trăisem. Că totul, dar absolut totul, se termină. Că nimic nu este fără final. Că există margini. Numite, un pic mai poetic, limite.

Dar am fost întoarsă de pe drumul acesta pe care gându-mi umbla. Era un drum ce nu trebuia făcut. Era o istovire ce nu trebuia trăită. Ai doar prezentul la îndemână! Trăiește-l clipă cu clipă, secundă cu secundă și lasă deoparte grija sfârșitului, el n-are să vină vreodată.

L-am trăit. I-am urmat clipele pe acolo pe unde ele au umblat. Adunate, au crescut, s-au transformat. În zile s-au transformat, în luni, ani. Le-am trăit pe toate așa cum au urmat. Una câte una. Au avut gust, au avut textură. Emoție au avut. Au avut sclipici. Scânteie. Au avut în ele Soarele. Au avut și Luna și au avut întreaga boltă. Au avut delicatețe. Și în același timp, bizar, consistență au avut. Au hrănit. Au hrănit până dincolo de gură. Au hrânit în adânc. Sufletul mi l-au hrănit. N-a fost el, sufletul meu, niciodată atât de bine îngrijit. Alintat. Răsfâțat. Iubit.

Într-o zi, prezentul s-a sfârșit.

Și sufletu-mi? A murit.

Anahata – Chackra inimii (4)

Runa era un copil bun și blând. Născută prematur și cu probleme de supraviețuire, se încăpățânase să trăiască. Cu siguranță, știuse pentru ce dusese acea luptă. Destinul său avea să fie unul deosebit.
Fiind singurul copil la părinți până la vârsta de 5 ani, avusese o copilărie fericită. Din copilașul care, la naștere, nu dăduse vreo speranță celor din jur cum că va trăi, ajunsese în scurt timp să fie centrul Universului pentru toți cei ai ei. Cu deosebire bunicul din partea mamei era complet înrobit de micul cocoloș. O alinta în fel și chip și ea pricepuse pe dată că el este aliatul său numărul unu în toate năzdrăvăniile ce le-ar fi putut face. Doar că firea sa bună și blândă nu o punea mai deloc în situația de a fi mustrată vreodată.
Când a împlinit 5 ani, în familie a mai apărut un bebeluș. O fată, sora ei bună, devenită încă de la apariția sa pe lume, cel mai mare inamic al Runei. La început fu doar un chip cu ochi și trupușor cu mâini și piciorușe care cerea întruna atenția mamei și a tatei. Apoi nu-i mai fu de-ajuns doar asta și ceru cu vehemență, deși nu folosi vreun cuvânt, brațele amândorura. Le vru pentru legănări și dezmierdări, le vru pentru ocrotiri. Runa privea de la distanță cum intrusa asta mică punea stăpânire pe ce îi era ei mai drag. Văzu și cum îi cotropi încetul cu încetul întreg teritoriul. Dar în afară de unele scene de mică gelozie din partea Runei, totul a decurs lin și fără de mari supărări până într-o zi când copila asta peste măsură de gălăgioasă ma început să meargă pe propriile-i piciorușe. Clipa aceea a fost începutul unui război tacit între ele două. Fiindcă nu s-a limitat doar la a face pași prin casa ei, a Runei, ci s-a pornit si să-și bage mânuțele în lucrușoarele acesteia. Și de unde până atunci tot ce avuse ea fusese păstrat impecabil, ca din cutie scoas, dintr-o dată lucrurile s-au schimbat. Fetița nu doar că era ca o furtună pe oriunde ajungea dar se dovedea pe zi ce trece un taifun distrugător.
Așa că, ajunsă la capătul micuțelor sale puteri, într-o bună zi Runa a hotărât: ura din tot suflețelul ei rănit acest uragan! A făcut un anunț oficial cu prima ocazie în care familia s-a reunit pe de-a întregul despre starea de fapt dintre ea și sora sa și așa a rămas pentru foarte mulți ani.

Timpul însă, precum și firea ei frumoasă și dreaptă, avură grijă ca această ură copilărească și inofensivă să nu depășească granițele copilăriei și, peste ani, ele două s-au regăsit întrupând cea mai autentică prietenie. Fiindcă, oricât de zgomotoasă și atoate distrugătoare se dovedise a fi sora sa în frageda-i pruncie, și oricât de adâncă și definitivă hotărâse Runa că îi este ura, toate acestea au încetat pe nesimțite când fetele au ajuns la vârsta adolescenței.