răzlețe

Ne imaginăm mai mereu altundeva. Înainte sau înapoi, nu contează.
Doar ce este acolo, in acel trecut ori viitor altundeva, contează. Poate că e uitarea de sine, poate e fiorul ce lipsește prezentului.
Poate …
Ce e sigur, e că vrem uneori sa ne mutăm. Intr-un altundeva. Trecut sau viitor, depinde de ceea ce visăm. Ori pe cine.

răzlețe

M-am cazat. Într-o altă singurătate. Una mai largă, mai înaltă, mai…populată. Populată de suflete mari înghesuite în trupuri mici, cu ochi sinceri și încrezători.
…Mai adineauri era întuneric, acum s-a făcut lumină. Lumina apare întotdeauna după un timp. Ca și întunericul, de altfel. Nici el nu este permanent. Fiindcă nimic nu e pentru totdeauna. Nimic, nimic. Nici binele, nici răul, nici multul ori puținul, nici frica sau curajul, ura și iubirea, și nici, nici, nici…
Singurătatea, ea, pare mai statornică. Ea se perpetuează, se eternizează, ori mai știu eu … Știu doar că suntem singuri. Suntem singuri și oricât de mulți am fi la un loc. Darul Lui Dumnezeu, singurătatea asta, pentru noi. Să ne cunoaștem, să ne știm. Și prin noi înșine.
De ne-am ști numai prin ceilalți, tare păgubiți am fi. Pentru că prin ceilalți ne aflăm mai mult – dar nu numai – defectele, lipsurile, neputințele, neconcordanțele cu cerințele, cu așteptările. Așteptările lor, ale acelora care… Care ne vor ai lor tot mai mult, tot mai complet, tot mai definitiv. Și „noi” facem parte din „ceilalți”. Să nu ne amăgim că ne-am afla dincoace de cerc. Suntem într-o superbă, minunată relație de reciprocitate.
Ai cui suntem, de fapt? Ne aparținem și nouă înșine vreun pic? Aparținem altora? Aparținem Lui?
Suntem particule ale Universului. În derivă, pare? Puțin probabil. El, Universul, are totul pus la punct. Până la cea din urmă virgulă. Hmmm virgulă…Oare „îi dă”  și Universului cu virgulă?

Ce spuneam, de fapt? Aaa, da, că m-am cazat. Într-o altă, era să zic dimensiune, dar nu, e doar o altă singurătate. Mai… largă, mai înaltă, mai populată. Populată cu ceva gânduri, trăiri, sentimente. Sentimente reprimate. Asta-i soarta ăstora din urmă – reprimarea. E… sănătate curată. Pentru cine? Păi, pentru toată lumea.
Lumea e un loc frumos. În el diversitatea-i mare, posibilitățile-s infinite. Și singurătatea… singurătatea este netulburată.

perfect

Se ambalează un motor in depărtare și apoi, grăbit, pornește să înghită spațiul, acordurile unei muzici de petrecere răsună din ale nu știu cui difuzoare, râsul vecinilor de peste drum se face auzit, plin de voie bună…
Deși se întâmplă toate relativ aproape, pe toate le percep ca fiind elemente ale unei alte sfere, una infinit departe.
Aici, pe șezlongul de sub mărul în floare care-și lasă petalele să cadă după un ritm doar de el știut, cântul păsărilor ce se aude de peste tot primează. Și adierea caldă și purtătoare de miresme florale contează. Lumina orbitoare a soarelui mă obligă la a ține ochii închiși. Asta mă face să simt mai mult.
Și simt. Simt că azi sunt aici. Că fiind aici, nu m-aș vrea în nicio altă parte. Simt liniștea din jur, simt liniștea din mine.
Simt bucuria simplă a vieții. Aceea de a fi. Fără trepidația uluitoare a zilelor de până mai ieri, fără grabă lor… grăbită,  fără de planuri, fără așteptări, nici măcar cu visuri.
Fiindcă e clipa când e totul simplu. Curat. Drept. Perfect.