perfect

Se ambalează un motor in depărtare și apoi, grăbit, pornește să înghită spațiul, acordurile unei muzici de petrecere răsună din ale nu știu cui difuzoare, râsul vecinilor de peste drum se face auzit, plin de voie bună…
Deși se întâmplă toate relativ aproape, pe toate le percep ca fiind elemente ale unei alte sfere, una infinit departe.
Aici, pe șezlongul de sub mărul în floare care-și lasă petalele să cadă după un ritm doar de el știut, cântul păsărilor ce se aude de peste tot primează. Și adierea caldă și purtătoare de miresme florale contează. Lumina orbitoare a soarelui mă obligă la a ține ochii închiși. Asta mă face să simt mai mult.
Și simt. Simt că azi sunt aici. Că fiind aici, nu m-aș vrea în nicio altă parte. Simt liniștea din jur, simt liniștea din mine.
Simt bucuria simplă a vieții. Aceea de a fi. Fără trepidația uluitoare a zilelor de până mai ieri, fără grabă lor… grăbită,  fără de planuri, fără așteptări, nici măcar cu visuri.
Fiindcă e clipa când e totul simplu. Curat. Drept. Perfect.

alinieri

Ne naștem guralivi, plini de gesturi dezordonate și energici.
Pe măsură ce creștem și ne dezvoltăm, vociferările din debutul nostru pe ăsta lume le înlocuim cu tăceri, gesturile cu imobilități, energia cu apatie.
Astfel, ne aliniem cerințelor unei lumi civilizate. Fiindcă suntem – și suntem mfândri tare de asta – ființe civilizate.
Ce este civilizația? Este starea aceea – mult râvnită și obținută cu mare trudă pe parcursul ăstei vieți – în care ai inima gheață, gura pecetluită, ochii închiși și mâinile bine îndesate în buzunare. Ca să nu tulburi ambientul.