la drum…

Anunțuri

imperfectă

…Și ar fi fost atât de simplu să ating… Perfecțiunea! Se vedea nu prea departe. Pășind înspre acolo însă, am apucat când pe-un drum deschis de minte, când pe cel al inimii. Apoi, am descoperit cu timpul întunericul și lumina, vara și iarna, apa și vinul, florile și ciulinii. N-am știut ori n-am putut să aleg – fiecare avea farmecul său. Și rost pusese Dumnezeu în toate. Cine eram eu să aleg, să dau în parte? Oare nu le știe El pe toate??

Așa că n-am atins Perfecțiunea.

Am trăit numai acest amestec, nu știu dacă păgubos, care m-a îndepărtat de un vis vechi de când lumea. A mea.
Și-am rămas o imperfectă. Sau, mai degrabă, am ajuns???

Nu, nu cred, parcă s-ar mai vedea, dincolo de acest acum, încă ceva pe drum. Poate-poate…(?)

Arborele genealogic al WordPress-ului 🙄

După îndelungi cercetări s-a descoperit Arborele genealogic al WordPress-ului.

După o matură chibzuință 🤔 am găsit nimerit să cred că există pentru a fi completat, ar fi păcat de a sa strălucire să rămână așa, pustiu, fără un însemn al existenței noastre bloggeristice.

Așadar, să nu pierdem vremea, posteritatea ne va pomeni ca pe niște bloggeri de treabă, i-am ușurat munca. Se știe că în cercetare se obosește cel mai iute şi cel mai temeinic, uzura creierului fiind ireversibilă.

Vă invit!

Exemplu de bună conduită :

ea, inima mea

Drumuri pe care n-am păşit niciodată…

Mi-a fost teamă atunci, mai demult, să nu mă rătăcesc de mine, mai apoi a fost teama că n-aş afla nicicând acel tot pe care şi-l doreşte ea.

Timp de neîntors a trecut de când se putea. Au defilat atâtea splendide toamne prin faţa-mi, cu braţele încărcate de aprinse dovezi, toate prinse pe frunze dumezeieşte pictate; atâtea ierni şi-au abandonat identitatea doar să nu-mi pună în cale troieni de alb orbitor. Au făcut cu ochiul stelele a îmbărbătare, au trimis chiar şi licurici să-mi însoţească paşii prin nopţi de veri toride, au complotat cu Soarele şi acesta a desenat pe cer şi răsărituri şi amurguri, Nimic nu m-a convins. Am rămas de piatră. La fel ca ea. Deplin nemişcată.

Până într-o zi. Mult prea târzie zi.

Şi totuşi…S-a născut atunci un dor ce străbate necontenit distanţa de la pământ la cer într-un fel ameţitor. În nestăvilitul său balans, tâmplele îmi loveşte. Şi apoi, mai jos, crestându-mi pieptul la fiecare poposire, cu inima-mi se însoţeşte.

Ea, inima mea, e, de-un timp bun, călător pe un drum al cărui capăt nu-l va atinge niciodată. Rătăcirea ei este rătăcirea mea.

 

din ceaşca de cafea (17)

Prin fereastra larg deschisă, frigul pătrunde temător – aburul fierbinte ce se ridică din ceaşca de cafea l-ar îmblânzi şi parcă n-ar vrea, şi-ar pierde din prestanţă…Îl împinge însă de la spate vântul. O dată cu el câteva frunze se rătăcesc în încăpere. Nemaifiind toamnă, prezenţa lor ar putea părea nefirească. După cum nefirească este şi iarna asta, prin absenţa zăpezii. Ea ar fi validat un anotimp ce nu mai ştie să existe.

Firavă dar încăpăţânată, lumina felinarelor sfidează cerul cu ale sale stele lucitoare, adjudecându-şi teritorii. Cumva nemulţumită de primirea rece şi impersonală a zidurilor pe care se sprijină pală şi aproape învinsă, se înalţă şi păşeşte indecisă până dincoace de perdeaua ce flutură abia simţit. Socoate, pesemne, că mi-ar fi de folos în căutările mele. Nu ştie sau nu a înţeles că ele nu sunt exterioare. Că chiar de ochii-mi sunt deschişi şi visători, nu spre ceva anume privesc. Ci în mine. Să mă înţeleg. Fiindcă nu mai ştiu când mi-e dor, când mi-e greu sau când mi-e bine; nu mai ştiu când îmi e drag de tine, când te cert, când te vreau aproape, când te izgonesc departe…

Ştiu numai atât: că ard în mine nopţi. Cu stele cu tot. Că ard şi zilele cu toată a lor rouă din zori ori ceaţă despletită-n mii de şuviţe aruncate neglijent peste orizonturi de neatins. Ştiu că se aprinde de dor şi cerul în amurg. Şi eu deodată cu el.

Mai ştiu că e aproape tăcere între noi, că e vis în toate ale mele cuvinte, că e nebunie în ale tale spuse; că e amăgire în gestul mâinii ce se întinde tâmplele să-ţi mângâie, că e strălucire în privirea ce te-ar cuprinde şi că e dorinţă neastâmpărată în sărutul ce abia buzele mi-ar atinge.

…Noapte de Decembrie. Ultimă. Prin fereastra larg deschisă, frigul şi-l trimite. O dată cu el, se furişează vântul. Să legene frunze vise rătăcite. Ale mele…Dintr-un alt anotimp. Totodată, din acest timp.

Jos, îngenuncheată pe podea, lumina  felinarelor caută îndelung, neobosită. Nu ştie ea ce ştiu eu – că timpul te-a ascuns cândva, demult, în inima mea. Şi te-a uitat acolo. Pentru totdeauna. Şi că uneori iubirii mele i se face dor de…noi. Moment în care scriu. Că scriu aici sau doar în gând, privind în noapte, aparent departe dar cu adevărat doar în mine, se adună rânduri, rânduri peste rânduri…Le va uita timpul, ştiu. Nu eu. Poate că nici tu.

Se foieşte Luna acolo sus, în cer, printre atâtea stele. Se întreabă şi ea, mă întreb şi eu, când se va ostoi căutarea din camera mea. Nu o voi opri eu. Cu siguranţă, nu înainte de a-mi termina cafeaua. Şi, dacă mă gândesc mai bine, n-am să-i spun deloc că-i este zadarnic neastâmpărul şi îngenuncherea-i este o tortură ce nu-i aparţine. Şi inima mea e îngenuncheată, nu? De atâta vreme…

De ce n-ar avea în noaptea asta companie?