zorzoane

Suntem prea ocupați cu zorzoanele.

Cu felul în care arată lucrurile, oamenii și cu impresia pe care o lasă. Să adăugăm, să acumulăm.

Să împodobim.

Fără să ne mai întrebăm dacă, dedesubt, mai există ceva viu.

E posibil să confundăm frumusețea cu podoaba și plinul cu mulțimea.

Lucrurile esențiale însă sunt simple:

— un om lângă care poți tăcea, știind că te aude și așa

— o dimineață molcomă, în pijama

— o casă în care te simți acasă

— o mașină în care să fii în siguranță

— o mâncare fără fasoane

— o mână întinsă fără motiv

— un suflet de iubit fără adăugiri decorative

Cred că maturitatea începe când nu mai adaugi zorzoane peste adevărul tău.

Nu când renunți la frumusețe.

Ci când nu mai ai nevoie de ea la orice pas, în orice gest, în orice împrejurare:
ca să ascunzi golul,
ca să demonstrezi,
ca să convingi,
ca să pari.

Și lași lucrurile să fie.

Simple.
Necamuflate.
Vii.

fără doar și poate

Le-am căutat frenetic pe toate.
Răspunsurile.

Am adunat pentru asta tot ce-am întâlnit prin mine: cuvinte, impresii, speranțe.

Cu ele am acoperit atât de bine adevărul ce stătea simplu, dezgolit sub ochii mei, încât n-am mai văzut nimic.

Până într-o seară când adierea toamnei le-a spulberat.

Și ochii mei, mai întâi, apoi inima, ți-au văzut privirea.

Îngenuncheată de dor, de dragoste, de speranță.

De atunci știu.

Fără doar și poate.

răgaz

Suntem, de obicei, atât de siguri de noi, pe noi… Că știm, ne implicăm deci controlăm…

Și totuși, ne clătinăm. Pierdem echilibrul acela desăvârșit în care ne închipuim.

În cădere însă, mâna Lui se întinde — fără stele aprinse, umil și fără zgomot. Simplu. Senin. El.

Noi? Noi suntem întotdeauna spectaculoși. Un tumult care nu se mai oprește decât atunci când reușim să respirăm din nou, pe calea dreaptă.

Abia atunci Îi simțim Voia. Iubirea.

Și doar atunci înțelegem cel mai limpede: nu ne-a lăsat să cădem.

Dar ne-a lăsat să vedem că El ne ține.

răzlețe

Nu e greu. Nu e nici ușor.

Poate fi copleșitor. Dar frumos peste tot ce poate fi numit frumos.

Sa poți spune „te iubesc” fără sa te temi.

De cuvinte, de reacții, de urmări. De așteptări. De imperfecțiunile tale. De ale celuilalt .

Fără să i simți greutatea. Fără să apese nici pe celălalt.

Să-l poți spune firesc. Ușor. Ca o înflorire. Si-n urmă-i să rămână culoare.

Si-o zare. Fără ca privirea să-i lovească marginile