efect advers

Când aplici tratamente cu insecticid contra dăunătorilor într-o anume arie de interes, există riscul să omori și fluturii – ființe firave, delicate, mai mult plutitoare, imateriale, purtătoare de culoare și visare. E un efect advers cu siguranță nedorit și nu știu cât de cunoscut. Poate că este totuși asumat. Poate.
Făcând o paralelă, mai mult sau mai puțin inspirată, certurile – considerate a fi ele un instrument de îndreptare a unor gânduri ori atitudini așa zis păguboase unei relații (aria de interes) – pot distruge acea doza de frumos, de puritate, de dragoste neconstrânsă de reguli și impuneri. Într-un cuvânt, „fluturii”. Poate că si aici este ceva asumat, poate că se renunță benevol la fluturi, trăinicia relației fiind ceea ce e de urmărit. Poate.

nocturnă

Nu mai sunt șoapte, și nici vorbă de poveste. Prea mult negru este, prea adâncă-i noaptea și brațele-i reci trup și suflet îmi cuprind.
Închid ochii, oricum sunt orbi, în atâta întuneric nu ajung să vadă cerul, prin fereastra larg deschisă tăcerea-mi se disipă. Nu mai sunt și nu mai ești, tâmpla obosită de pervaz imi sprijin și mă întreb, murmur resemnat: fi-va pace peste toate sau în freamăt nesfârșit gândurile mi se vor schimba?

călduroasele urări sau nevoia de simetrie

Cu o săptămână în urmă am dat întâmplător de fotografiile mele din alte vremi. Copilăria, adolescența și tinerețea, să-i spun, timpurie imortalizate pe dreptunghiuri de hârtie. Umblând printre ele mi-am amintit de mine cea de atunci și, dincolo de imagine, am văzut în ele cumințenia ce am avut-o. Cumințenia aceea…m-a făcut să mi amintesc. Cât de drept am privit în față, cum am înțeles să mă bazez mai întâi, și aproape că exclusiv, pe mine și nu pe ceilalți să pun șaua ca să-mi fie călătoria ușoară si sigură, cum am avut principii de la care mi-am jurat că n-am să abdic, cum m-am uitat la tot ce era in jur și mi-am spus că pot. Pot o viață nu bogată, dar dreaptă da, onestă și simplă. La fel ca mine. Ce s-a ales de acest pot pe care l-am proiectat?
Am răspunsul. Nu-l pot verbaliza însă. Nu.  Din pricina danturii încleștate, din pricina respirației aproape oprită, la fel ca și tic-tac ul inimii, din pricina ochilor umezi, din pricina imposibilității de a accepta, nu-l pot verbaliza.
De a accepta că pe orice drum ai merge, întâlnești oameni.
La adresa lor, a oamenilor care n-au știut – ori poate că pur și simplu nu au putut – să vadă curățenia mea interioară, gândul meu cel bun si drept înspre ei îndreptat am avut un gând, o călduroasă urare: lua-v-ar dracu’! Un gând pentru tot ce m-au făcut să trăiesc în urma orbirii/neputinței lor. Un gând rostit cu voce tare, clar, ce m-a „prins” în bucătărie în timp ce trebăluiam cine mai știe ce.
O fi un gând urât, nedem? O fi, nu zic că nu. L-am avut și nu-l regret. Fiindcă uneori e bine, e sănătos, cred, să ai reacție. Fie și întârziată, foarte întârziată cum este ea, cea a mea.
Cumințenia mea, cea de atunci, o merită.
Astăzi…
Astăzi, gândindu-mă la aceea curățenie sufletească ce încă mai dăinuie în mine la adresa oamenilor în pofida timpului trecut, a vremurilor și întâmplărilor trăite pe parcursul lor, am și pentru mine un gând. E unul similar celui din săptămâna trecută și e la fel de călduros: lua-m-ar dracu’!
Tot cumințenia mea, cea din aceste vremuri de data aceasta, e cea care îl merită.

… Sunt bine! cum nu se poate mai bine sunt! Nu m-am prăbușit psihic, nu sunt părăsită, nu mi s-a stricat mașina, nici zugrăveala de pe pereți nu s-a scorojit, n-am intrat in șomaj, nu am captat vreun virus ori microb, copilul e tot în visul lui, în plin avânt, nu sunt flămândă, nu înfrigurată, nu, nu, nu, nu…
Se întâmplă doar ca uneori (deseori) să fac introspecții. Și am prostul obicei de a fi dreaptă. Cu mine și cu ceilalți. În egală măsură.
Fiindcă săptămâna trecută am avut acel gând sublim la adresa unor oameni întâlniți pe cale care au avut – habar n-am cum și de unde – puterea să mi-o schimbe, astăzi am restabilit balanța. Înclina mult prea periculos într-o parte și, cum mie îmi place simetria, a fost musai…