toamnă

A venit toamna.

Copacii nu-și țin frunzele captive, încremenite pe ramuri. Le lasă să-și împlinească rostul. Fără teatru, doar cu un abia perceptibil foșnet.

Noi?

Noi ținem strâns totul: oameni care nu mai sunt ai noștri, întâmplări sfârșite demult, cuvinte spuse și cuvinte nespuse, fapte trecute, emoții avute.

Puțin ciudat, aproape inexplicabil, este că vrem să reținem chiar și lucrurile rele. Le întoarcem pe toate părțile, le mai trăim o dată și încă o dată, le lustruim durerea până ajunge să strălucească în memorie de parcă simplul fapt că ceva ne-a rănit și ne-a durut ne obligă să-i păstrăm locul.

Copacii nu fac asta.

Nu-și adună frunzele căzute înapoi pe crengi. Nu le numără, înspăimântați de lipsa vreuneia. Nu cer să le mai fie podoabă.

Le lasă. Cu un freamăt tăcut, aproape imperceptibil, rămânând demni, în picioare.

Înțelegând, poate, că nu orice plecare este o pierdere.

Uneori este rost.

Într-o zi învăța-vom și noi să lăsăm câte ceva să cadă.

o pagină

Am plecat.

Am un plan, desigur. Dar în locul bifelor ce l-ar putea valida, aș vrea să mă întorc cu o zi trăită cu sentimentul, ba chiar convingerea, că nu am irosit-o inutil, într-o simplă și perpetuă oboseală, ci că a pus în mine ceva, altceva decât de obicei.

Am și o listă. Evident. Nu o vreau la sfârșitul zilei doar bifată.

Prefer să mă întorc cu acea senzație rară, că ziua nu a trecut pe lângă mine, ci că am trăit-o. Din plin și altfel.

Am plecat să fiu parte dintr-o suflare ce va forma un tot.

Într-un loc în care oamenii se vor aduna la aceeași masă, în același timp, cu aceeași dorință simplă de a fi împreună.

Poate(cu siguranță ) că nu ne vom mai aminti chipurile unii altora peste ani. Nu vom ști nici măcar cine au fost cei din stânga ori din dreapta, din față ori de la capătul celălalt. Nici nu trebuie.

Vom fi numai, pentru câteva ore, parte din aceeași poveste.

Asta voi avea astăzi: nu obiective de văzut, nu fotografii de făcut, ci sentimentul că, pentru un timp definit, am aparținut unui „împreună”. Rămas în istorie.

Voi fi obosită la finalul zilei? Cu siguranță.

Dar voi simți că ea a rămas în mine și eu în ea. Împreună.

Într-o pagină… din Guinness.

trecător

Îmi spun că nu trebuie să alerg spre undeva, spre un concret.

Trebuie doar să las pașii să mă poarte. Nu printre gânduri, ci pe străzi necunoscute, umbrite acum mai mult decât însorite. Să le descopăr încremenirea și, totodată, vibrația.

Să mă opresc pur și simplu în mijlocul uneia și să observ cum cade lumina pe un zid îmbrăcat de iederă, să flutur odată cu balansul unei frunze în bătaia răcoroasă a vântului din zori.

Să-i înțeleg zgomotul ieșirii din întunericul nopții.

Să nu caut, să nu mă grăbesc, să nu presupun.

Doar să fiu. Simplu trecător, în mijlocul unui timp ce nu se vede trecând, încercând, poate, să-l ating eu pe el și nu doar el pe mine.

Cum ar fi să-mi pot pune eu amprenta peste timp?

Oare ce i-aș însemna, sub geană?

fantezie

Mi-am închipuit, într-una dintre nopți, că aș putea întinde mâna să culeg de pe cer Luna pentru tine.

Avioanele pe care le urmărești cu atâta interes sunt, totuși, mult prea rapide pentru mine…

Știu, confiscarea Lunii ar fi deraiat planeta de pe orbită și poate că îndrăgostiții si-ar fi pierdut echilibrul.

Mă întreb și acum dacă ai fi primit-o, când, de fapt, tot ce ai fi avut nevoie era să-ți fie aprinsă lampa de pe noptieră.

răgaz

Toamna, la fel ca și maturitatea, nu vorbește despre o permanentă înflorire, înmiresmare.

E de acord că mirosul frunzelor coapte nu-l întrece și poate nici nu-l egalează pe cel al florilor din timpul verii. Dar nici nu disperă.

Știe că a fi în floare nu este esențial pentru a fi frumos, blând, calm, plin.

Crede în frumusețea ei- una care nu mai strigă după priviri, ci îndeamnă la contemplare.

Nici nu mai vibrează de nerăbdare. Se coace, se desprinde, se așază.

Fără dramă. Firesc.

Așa cum se întâmplă orice rost pe lumea asta.