Reclame

plouă peste lume, plouă peste gânduri

Lângă tine rămâne ce e de rămas, niciodată mai mult de atât, indiferent de cât îți dorești a fi altfel.

Că simți că te pierzi chiar și pe tine odată ce se depărtează ceea ce-ți doreai aproape pentru totdeauna, că îți sunt nopțile fără de acele vise, că îți rămân cuvintele nespuse, că nici privirea nu-ți mai cuprinde zarea, că e doar tăcerea singura care-ți vorbește, că înțelegi dintr-o dată timpul ca fiind bătrân rău, că vezi cum ploaia nu spală nimic din ceea ce atinge și nici nu simți că ar stinge ce ai ars până mai ieri? Da. Și simți, și vezi, și înțelegi.

Cum să le potolești forfota tuturor acestora? Spre ce margine a ființei tale să le îngrămădești ca să poți rămâne în echilibru? Pe partea cu uitarea ar fi cel mai nimerit, doar că acolo agonizează un gând. Nu o amintire, nu. Mai degrabă o tristețe – că ești, tu, nu mai mult de o minciună pentru tot ce e în jurul tău; așa te-a croit viața…

Poate de aceea lângă tine nu rămâne decât ceea ce e de rămas, nimic altceva.

chiriaș acestei vieți

Construim lumi – ale noastre – le populăm cu de toate, apoi le înălțăm ziduri. Să nu risipim nimic din cele toate adunate – zâmbete, culori, duioase șoapte, bătăi de inimi tresărinde în plină noapte, amintiri, pleoape ude, brațe strâns așezate peste trupuri îndelung visate.

Și apoi plecăm. Fiindcă nimic nu ni se potrivește mai bine decât căutarea,.

Ce căutăm? Orice. Cel mai adesea însă, iubirea. Altă iubire. Mereu alta. În cea de dinainte, inima nu mai foșnește a fericire.

Neastâmpărul ei ne transformă în simpli chiriași – chiriași acestei vieți.

prea triste-s toate…

Cred ca e cel putin interesant cum, iubind pe cineva si arătându-i asta in diferite forme – gesturi, cuvinte, preocupări – ceea ce ajunge la cealaltă inimă, destinatară a iubirii, în unele cazuri, e de fapt inversul dragostei ce i-o porți. Că s-ar traduce tot comportamentul tău izvorât din acest nobil sentiment – așa cum e frecvent numită iubirea – mai degrabă, și mai cu acuratețe, o tentativă de a impresiona. Nereușită, de la un moment dat, îți spune ea, inima rănită. Cu sau fără zbaterea în piept a nedreptate.
Am zis că ar fi interesant? Am greșit. E debusolant, de fapt.
Pe de altă parte însă, ce este limpede și clar, definitiv și permanent minunat pe acest pământ? Nimic.
Si nu, nu-ți face iluzii, oricine ai fi tu, omule, trecător pe acest pământ. Nici tu nu ești permanent minunat. Și inima ta are momente când pulsează haotic. Din păcate. Sau fericire??
Poate că din fericire e mai bine spus. Fiind astfel, vei putea viețui printre ceilalți. Altfel, perfectă fiind ea, inima ta, ori crezând-o astfel, ai suferi cumplit. Pentru incompatibilitatea sa cu mediul. Îmbucurător ar fi, de n-ar fi trist.

Dar cum prea triste-s toate…

ianuarie, între puritate și păcat

Lumea îl știe ca fiind un început dar poate fi la fel de bine și de firesc și un sfârșit. De poveste. De viață. De vis. De speranță.

O poveste scrisă alandala: puritatea colii așezată peste cuvintele în rosu; picături de dor, strâns îmbrățișate de un alb strălucitor,. Ori, mai degrabă, de păcat. Iscusit ascuns sub același alb. Izbăvitor.

…Și iarna asta cu degetele-i de gheață care îmi ating obrajii, mă înfioară. îmi întorc grăbită gândul la tine; totdeauna mi-e bine când mă gândesc la tine. O lacrimă se desprinde dintre gene. Gândul ăsta, de cu o clipă înainte, a făcut-o să apară. Mi-am închipuit atingerea ta – caldă, tandră cândva. de-atunci mereu absentă.

Ce dor îmi e de mare, mă gândesc dintr-o dată, de amurgul ei și de valul ce mereu șoptea inimii mele răpusă de frumusețea sa. de albastrul acela schimbător, de nisipul ud, de pescărușii obraznici …

Ba nu, e o zi oarecare de ianuarie, e alb, e roșu, e o poveste scrisă alandala de o iarnă cum n-a mai fost demult și de un gând ce se oprește mereu la tine.

Ianuarie…Păcat sau inocență? Sfârșit ori început?