darul

In dimineața asta, după ce mulțumi cu voce murmurată Divinității pentru ceea ce era si avea, se gândi la un gest pe care ar putea, azi, să-l facă in cinstea zilei al cărei nume îl purta.
Așadar, Ion ieși pe ușă și se îndreptă hotărât spre magazinul din apropiere.
Cumpără 3 pâini. Se gândi el că vrea să le închine Sf Treimi: Tatălui, Fiului și Sf Duh.
Avu grijă să cumpere același tip de pâine, cu același preț si chiar si de la același producător.
Se opri in poarta unei case, strigă și așteptă ca cei ce stăteau acolo să-i răspundă.
Ieși un om necăjit, dădu binețe, îl ascultă cu atenție și apoi întinse mâna fericit să primească darul străinului.
Imediat ce inchise poarta în urma sa, împărți pâinea copiiilor ce îl așteptaseră agățați de gardul după care stăteau ascunși.
Ion zâmbi cu drag acestei imagini si plecă mai departe
Repetă chemarea in dreptul altei case. Pe poarta acesteia iesi un alt bărbat, îl ascultă si apoi primi cu oarecare nepăsare pâinea ce îi fu întinsă. După ce poarta reveni la locul ei, cu stăpânul dincolo de ea, Ion îl văzu pe acesta îndreptandu-se spre cocina porcilor de unde ieși fără pâinea ce tocmai o primise.
Zâmbind in continuare, Ion porni din nou la drum
In dreptul unei alte porți, de data aceasta una ca de cetate, se opri si strigă. Oferi ultima pâine, parte din darul lui inchinat zilei si Divinității, unui om ce îl ascultă cu vădită nerăbdare si chiar iritabilitate. Privi și in urma lui în timp ce poarta se închise ermetic in urma sa. Auzi aproape îndată un zgomot surd, de obiect zvârlit cu nepăsare. Înțelese ca darul său ajunsese in tomberonul aflat in apropiere. Omul se descotorosise de ea, nefiindu-i de niciun folos, ea neaducând niciun fel de valoare situației sale deja foarte bine conturată.
Zâmbind ușor amar, Ion se gândi:
Când nu ai deloc vrei fie si acel puțin care ți se poate oferi si vezi in el mană cerească. Când ai însă, putinul e mult prea puțin si devine de nedorit, un oarecare si neglijabil surplus. Vei urmări multul. Când ai mult, pe de altă parte, vrei și mai mult. Când ai și acel „mai mult”, vrei totul. După ce ai avut și acest totul vrei, în sfârșit, imposibilul.

revelion; distracție

Mergea anevoie deși pașii îi erau repezi și inima mai că îi sarea din piept de bucurie și nădejde. Avea mâinile amândouă bine strânse pe mânerele unor sacoși pline cu de toate. Erau grele, și asta se întâmpla fiindcă preaplinul lumii întregi se înghesuise în ele și sta să dea pe dinafară dintr-o clipă în alta
De-ar ajunge degrabă… își murmura cu nerăbdare și aproape sfârșită de atâta drum si greutate ce o apăsa îngreunându-i mersul si in acelasi timp trupul firav și așa istovit, flămând și înghețat.
Avea destule, își spunea, pentru toți. Pentru toți ai ei. O bunică o aștepta acasă și un cârd de copii. Imediat ce va coti inspre stânga le va vedea de departe mutrișoarele turtite de geamul ce da spre drum. O așteptau așa de fiecare dată când ea era plecată. Aveau în gând să o vadă cu o clipă mai înainte de a putea fi văzută ca să se arunce apoi inaintea ei să o ajute, să o întrebe, să o atingă. Ea era speranța lor. Ea era puterea lor. Ea era visul lor. Ei, așa mici și numeroși,erau frații săi.
Lumea, lumea lor, era formată din 7 suflete mici si unul bătrân. Si o casă. O casă îngustă, strâmtă, rece. Casă, ce termen pretențios! Era o dărăpănătură în care isi găsiseră adăpost. Erau mulțumiți pentru asta. Le dădea un soi de siguranță, desi nu știau prea bine ce este aceea, nu-și făcuse ea niciodată culcuș în sufletele lor ostoite de lipsuri, n-o simțiseră niciodată prin preajmă.
O bănuiau că ar exista totuși pe lumea asta, in casele acelea frumoase, curate si mai ales întregi pe care le vedeau când umblau prin oraș după ceva mâncare. Uneori Nadina mai lua pe câte unul dintre ei acolo unde mergea ea.
Cu toții, pe rând, fuseseră de acord că lumea nu e doar ca in povestea lor, strâmtă, îngustă și rece ci se poate dilata până la a deveni imensă, chiar nesfârșită. Se dilata imediat ce piciorul – și n avea importanță care, depindea care venea la rând să facă pasul – li se așeza pe drumul acela asfaltat și aproape negru. Și, bănuiau, nesfârșit. Pentru a ajunge însă la el aveau de mers cale lungă, chinuitoare.
Dar astăzi, astăzi când Nadina s-a arătat la capătul drumeagului lor desfundat, plin de noroaie și hârtoape, atât de încărcată, atât de minunat copleșită de greutatea ce o ducea, au inteles dintr-o privire că și lumea lor se dilată dintr-o dată. Pentru prima dată.
Desculți, dezbrăcați, izbind în graba lor placajul ce ținea drept ușă de zidul firav, proptit de un ciot de lemn ca să nu cadă, țâșniră afară, înaintea copilei ce le zâmbea istovită de departe.
Cu mânuțele lor mici și slabe, tremurânde de nerăbdare apucară cu toții de sacoși pentru a o sprijini pe sora lor, să-i fie mai ușor. Nu scoaseră nicio vorbă până ajunseră din nou în casă, căci nu aveau nevoie de cuvinte ca să-și vorbească. În ochii lor erau și întrebările și răspunsurile.
Răsturnară cu grijă conținutul celor două sacoși in mijlocul preșului ce era întins pe jos, peste pământul bătut ce ținea loc de podea. Se strânseră cu toții împrejur și-si desfătară ochii. Abia apoi, cu mișcări calme, calculate, de om bătrân și chibzuit, Nadina, în vârstă de numai 12 ani, întinse fiecare lucru ce il lua de pe preșul ale cărui culori se istoviseră demult, și hotăra cui i se potrivea, cine avea să-l primească. Fiecare, pe rând, ori de câte ori li se înmâna ceva, zâmbea fetei potolit, dar cu tot chipul. Apoi, in cor, mulțumiră tuturor acelora, desi absenți și necunoscuți lor, care avuseseră un gând si un gest atât de minunat binecuvântat adresat lor. Pe urmă strânseră tot ce se putea numi mâncare și dădură bunicii. Așa oarbă complet si fără grai cum era, ea știa cel mai bine ce avea să facă cu ele. Ei știau doar că aveau sa fie transformate – pe rând, se înțelege, și pe parcursul a mai multor zile – in mâncăruri indestulatoare, sățioase.
Un ursuleț de pluș și o pisică tărcată, dintr-un plastic ce-l puteau degetele lor micuțe să-l modeleze cu ușurință, fură așezate la geam, în văzul și la îndemâna tuturor. Erau ale fiecăruia in parte si deopotrivă ale tuturor. Erau, deci, ale casei. Totul era al tuturor, în funcție de necesități. Hainele erau îmbrăcate cu rândul, și încălțările la fel. Colțul cel mai apropiat de soba oarbă ce le dădea cu destulă zgârcenie exact atâta căldură cât era nevoie ca să nu le înghețe nasurile cârne si picioarele goale era ocupat pe rând, de fiecare dintre ei sau, in cazurile disperate cand era bolnav vreunul, doar de acesta. Nimeni nu se supăra, nimeni nu avea vreodată vreun gând de proprietate privată asupra vreunui lucrușor ori locșor. Dmpotrivă, erau mulțumiți că li se potriveau, mai mult sau mai puțin, unele dintre piesele de îmbrăcăminte și încălțăminte, că puteau să aibă și acea puțină căldură care era și încă multe alte mulțumiri aveau. Se aveau unul pe celălalt, de pildă. Chiar dacă erau unul mai mic ca celălalt, mai slab si mai neajutorat. Doar Nadina era ceva mai mare și putea, și știa totul.
– Nadina, ce este Revelionul? susură Victor, la culcare, in urechea surori sale intrebarea-mirare ce îl chinuia de câteva zile, de când fusese în oraș si auzise vorbindu-se despre asta.
– Revelion? Nu știu prea bine. S-ar putea sa fie un fel de bal. Da, cred că așa ceva trebuie să fie.
– Ce este un bal, Nadina?
– Balul stiu bine ce este, am văzut o dată un afiș. Acolo erau desenate femei îmbrăcate cu rochii lungi și erau și bărbați înalți care aveau un fel de fundiță legată sub bărbie.
– Și copiii? Ei cum erau îmbrăcați?
– Copii n-am văzut pe afișul ăla. Nu, chiar nu am văzut, mai spuse ea încă o dată, după ce se mai gândi un timp.
– Bal…Revelion… murmură Victor îngândurat. Si ce fac acolo, in revelionul ăsta, toți oamenii de zici că se îmbracă așa?
– Pai cred că se aprind multe lumini, că așa părea sa fie în afișul ăla, foarte, foarte luminos, si oamenii dansează, se plimbă de colo colo, unii de la alții si printre toate câte or fi pe-acolo și se găsește multă mâncare si multe alte lucruri de se cheamă că sunt distracție. Ceva de felul ăsta…
– Ceva de felul ăsta… repetă și Victor.
O vreme tăcură, fiecare cu gândurile sale. Pesemne că avură gânduri la fel, căci amândoi spuseră în același timp: într-o zi vom avea si noi un revelion din ăsta, fie el orice ar fi sa fie.
Își împletiră strâns degetele si Victor, în vârstă de 6 ani, mai murmură, înainte să adoarmă, intr-un oftat răvășitor, in care se simțea greutatea și deznădejdea prezentului dar și întreaga speranță și luminozitate a viitorului: revelion, distracție…

răzlețe

Sunt drumuri pe care, apucând pe altele, nu le mai facem. Dar ele sunt acolo, neclintite – poate că ușor modificate – permițând tuturor pașilor să le străbată și conducându-i spre destinația către care au pornit dintr-un început. Parcurgându-le din nou îți amintești întâmplări, gânduri. Și pe tine, de pe o altă vreme, dintr-un alt timp

3.

Flora. Flora e un gând cuminte care așteaptă să îi vină rândul. Rândul? Da, rândul.
Dar nu, nu îi este acum rândul. Și nu, nu a fost nici ieri, nici alaltăieri și nici de zile, de ani întregi rândul său. Și poate că niciodată nu va fi. Înțelege asta uneori. Și atunci…
Atunci își afundă pașii in ceața dimineții și se îndepărtează amintindu-și tânguirea mută, niciodată auzită, dar atât de clar, de dureros șoptită în sine însăși: iubește-mă, te rog, iubește-mă pe mine.
Poate…poate într-o zi rândul îi va veni. În ziua în care nu-și va mai aminti a inimii dureroasă tânguire.

răzlețe

De unul singur ești mereu. Sunt momente când prin preajmă ți se mai află câte cineva și astfel capeți iluzia lui împreună și cine știe câte speranțe, dar nu, nu e de la un capăt la altul niciodată acest tandem. Nici fizic și nici sufletește. Cum ar fi, de-ar fi? Ar fi veșnicia posibilă…