răgaz

Sunt dimineți în care lumea pare să vorbească mai încet, să se miște mai fără grabă, să gândească mai fără zgomot.

Nu fac nici eu excepție. Îmi port cana cu cafea până la șezlong, trag draperia și las toamna să-mi fie.

Ea se strecoară înfrigurată înăuntru, se așază pentru o clipă pe blănița neagră ca tăciunele a pisicii, strălucește de încântare și apoi colindă casa toată.

Sau numai ființa-mi?

toamna, draga…

Știu că ne poate apropia într-un fel tainic, doar de ea născocit. Își așază răcoarea peste lume și ne îndeamnă, fără vorbe, să căutăm căldura unui suflet drag.

…Te caut în mulțime. În blânda lumină a amiezilor, în foșnetul frunzelor purtate de vânt, în liniștea așezată între două bătăi de inimă, în tic-tacul orelor ce trec…

Te găsesc, în cele din urmă, în bucuria simplă de a ști că exiști.

Cum ar fi să ne prindă toamna împreună, colindând aleile cu mâinile împreunate, risipind zâmbete printre cele câteva cuvinte abia șoptite în răstimpuri: îmi ești dor, îmi ești răgaz.

Să nu ne grăbim nicăieri, să lăsăm timpul să treacă pe lângă noi, cât stăm cuminți pe-o margine de gând, în lumea noastră. Și dacă vântul fi-va rece, să ne apropiem și mai mult, până ce inimile ni se vor atinge, deplin și pentru totdeauna. Să rămânem așa, în tihna aceasta numai a noastră, în timp ce toamna își poartă pașii foșnitori mai departe, iar noi uităm, pentru o vreme, că dincolo de îmbrățișarea noastră există o lume.

Una care ne cuprinde și ne exclude în același timp. Doar atât cât să ne rămânem.

toamnă

Toamna, cu pași reci și foșnitori, își face loc, febril, printre ramuri.

Vantul, numai el știe ce le șoptește frunzelor de le convinge, una câte una, să-l urmeze.

Jos, la baza coroanei, este însă una care îl respinge. A văzut ea prea bine ce hram poartă vântul. L-a și simțit de atâtea ori trecându-i prin ființă; uneori cu blândă atingere, alteori mult prea năvalnic.

Nu i-a promis niciodată nimic. Doar a îmbiat-o la dans. Nu i-a dat de înțeles că-i va rămâne.

Și atunci, de ce s-ar desprinde ea din locul în care a apărut pe lume doar pentru că el e tot o nerăbdare?

Numai că revine, o atinge, îi răscolește marginile și ea uită de jurământ.

Se leagănă.

Foșnește.

Cum ar fi să se desprindă?

Lin, fără teamă de cădere…

răzlețe

Iubirea nu are nevoie întotdeauna de voce. De cuvinte rostite.

Iubim mai mult prin felul în care suntem decât prin felul în care reușim să spunem ce simțim.

La ce bun să o explici când ea transpare atât de clar din firescul întâmplat: un gest de grijă, o atingere trecătoare care nu apasă și nu persistă, ci alină și alintă, o privire ce învăluie cald și blând, o plimbare in plină lumină, un zâmbet, un mic-dejun luat fără grabă, o tăcere grăitoare.

Atât de simplă. Atât de vie. Atât de inutil de explicat.