Reclame

toamnă.

Toamnă…

Cad frunze. Uşoare. Plutinde…

Se scriu cuvinte. Grele. Mulţime…

În urma lor se sfarâmă suflete.

E toamnă. Fericire în stare pură…

*****

– Eşti fericită? cade surprinzător întrebarea peste toamna asta de-şi înghesuie vântul prin toate ungherele

….Trebui întâi să cugete. Ar spune – da, desigur, doar e aicea toamna. Ar spune însă şi un nu, deloc, e toamna asta mult prea goală, fără de nimic pe sub frunzele-i înşelător pictate.

– Eşti fericită? insistă întrebarea să afle răspunsul…

– Aş putea fi, da.

– E o întrebare simplă! Chiar e musai să o complici şi pe asta??

– Sunt fericită, spuse cu gândul la tot ce-ar fi putut însemna fericirea. Privind atent şi drept, erau motive. Ce dacă frunzele sunt jos şi tălpi grăbite le strivesc cu nepăsare? Ce dacă sunt priviri ce sfredelesc şi doare urma lor? Ce dacă sunt cuvinte care sapă. Ce dacă lacrimi cad şi ele, grele, şi se împletesc mai jos, cu freamăt de inimă tristă? Ce dacă, ce dacă, ce dacă…

Ce dacă îmi e sufletul ascuns într-una dintre frunzele strivite cu nepăsare? Oricum el nu există. Pentru nimeni. Nici chiar pentru mine.

*****

– Nu, nu sunt fericită, îşi spuse într-un târziu. Pot fi motive – o mie; poate fi toamnă nesfârşită. Lipseşte ceva…Poate că-mi lipsesc eu, mie! Fiindcă nu am suflet…De-aş fi avut, aş fi putut spune adineauri că nu sunt fericită. Fiindcă îmi lipseşti atât de mult…

Dar n-am…E fugit de-acasă. Merge de stă aşa, pierdut, într-o gară pustie, părăsită, pe unde nu trece niciodată vreun tren. Cu toate astea el aşteaptă ca un anume călător să coboare, să-l ia în braţe şi să-l aşeze acolo unde-i este locul.

Ar flecări apoi fericit, câte-n lună şi în stele: despre o vară ca nici o alta, despre un timp mai de demult, când şoapte se pierdeau în noapte, despre dimineţi, o mie, de pe-al căror cer, senin ori vălurit de nori, soarele-i zâmbea vreme de-un salut măcar.

…Dar nu, eu nu am suflet. Îl mai întâlnesc ocazional pe străduţele din preajma gării pe unde-şi fac veacul paşii mei. Şi el. E tot trist, tot abătut. Se opreşte uneori şi- mi spune că-i lipsesc. Ce de cuvinte, murmur neauzit. Şi tu, mie, îi răspund însă, şi trec mai înainte. Ce rost să-l opresc, să-l iau acasă? Ar cere, ar cere şi iar ar cere. Eu nu pot să-i dau…Mi-ar fi greu cu el. Fie şi doar atunci când m-aş uita-n oglindă…

Zi de septembrie…. Zi de-o tristeţe feroce.

Toamnă…

 

 

freamăt

 

Am fremătat acolo, la mal, în zori, cu ochii lipiţi pe soarele născut din ape, de dorul tău. De dragul tău.

Dar freamătul nu-i de-ajuns pentru un zbor, mi-am spus… Ce au pescăruşii în plus?

…M-am întors de atâtea ori pe plajă. I-am răsfirat nisipul în palme. Fiecare bob purta un gând. Un vis de departe. Departe în timp, departe în larg. Departe de toate. Doar golul dintre noi e foarte aproape. Lipit de zi, lipit de noapte. Lipit de suflet.. Lipit de tot ce-nseamnă şoaptă. Cea care de-atâta timp lipsseşte.

Am fremătat mai apoi, târziu, în noapte, cu ochii lipiţi pe o sumă de pagini dintr-o  carte. Nici literele ei, toate, n-au putut să mă înnalţe. Am ridicat o rugă cerului – un petic înstelat; din locul ei, nici Luna nu s-a sinchisit de-a mea zbatere.

Mi-e dor să-mi vorbeşti, îmi spun întruna… Ce-a fost, e prea puţin. Şi acest prea puţin nu rămâne nici el, se pierde uneori în marea de tăcere. Alta decât cea care-şi trimite valurile la mal să strângă şi să ducă în adânc inimi desenate, castele ridicate, zâmbete ori chiar suspine ale unor inimi însingurate. Alta decât cea căreia i se încredinţează secrete, jurăminte, nopţi nedormite, cuvinte nicicând rostite. Doar gândite.

……

Am fremătat de-atunci încoace. La fel cum freamăt de când te ştiu…

Şi mă tot întreb, pentru zbor, ce lipseşte?

Îmi lipseşte calea? Albastrul? Necuprinsul ce se întinde înaintea privirii? Sufletul îmi lipseşte? Dorinţa lui? Anotimpurile cu ale lor capricii? Muzica din ele?  Noaptea? Visele ei? Ploaia? Freamătul său?

*

Freamătul nu-i de-ajuns pentru un zbor. Mai e nevoie de-un ceva . Mai e nevoie de un Vino!

Asta au pescăruşii în plus. Chemarea din larg…