răzlețe

Maturitatea nu înseamnă să ai răspunsuri pentru toate.

Poți rămâne în fața unei întrebări fără să scormonești febril în tine după răspunsul perfect, corect.

Maturitatea admite, mai degrabă, că nu le-a cuprins pe toate. Încă.

Și, de fapt, că nici nu va izbuti vreodată.

Până la capăt.

Acel capăt.

răgaz

Să stai cu o cafea în mână și cu ochii în răsărit.

Ca și când nu te-ai grăbi.
Deși nu ai niciun motiv.

Doar lași dimineața să vină spre tine încet, să te cuprindă larg, fără să te apuci s-o înghesui tu cu tot ceea ce ai de făcut.

Poate că asta ar însemna uneori să fii bine: să ai în față o zi care nu s-a întâmplat încă și, pentru câteva momente, să nici nu simți nevoia să înceapă să te intereseze.

Doar cafeaua pe care o ții caldă în palmă, lumina care cuprinde totul în jur, puțin câte puțin, și liniștea în care gândurile se opresc și ele și te lasă să respiri…

Să nu trebuiască să faci ceva cu astă clipă.
Nici să o explici, nici să o păstrezi, nici s-o transformi.

Doar s-o lași să fie.

Să stai.

Simplu și neeficient.

Că doar nu toate clipele trebuie să ne ducă undeva. Unele sunt doar pentru a ne aminti că suntem aici.

Și, în timp ce tu stai, lumea începe din nou.

duminică

E dimineață. Duminică.

Îi sunt caracteristice ei străzile mai largi, cafeaua băută pe îndelete, fereastra deschisă mai târziu.

Îi sunt caracteristice și gândurile mai domoale, unele cătând spre Înalt, spre Dumnezeire, altele, poate, spre poteci pe care ești plecat în drumeție ori spre plaja scăldată de valuri.

Duminica are ceva dintr-o îngăduință. Nu ne grăbește. Ne lasă să rămânem puțin în locul în care ne aflăm, cu ceea ce avem și cu ceea ce ne lipsește.

Gândurile ei au o anume libertate. Se desprind mai ușor de lucrurile zilelor obișnuite și pleacă, fiecare, încotro îi este dorul.

Unele se înalță. Altele pornesc la drum.

Și sunt și dintre cele care rămân pur și simplu lângă fereastră, ascultând liniștea acestei dimineți de pace și lumină.

Răgaz

Nu venim niciodată cu totul goi într-o întâlnire.

Ne rămân prezente celei de dinainte — o stare, un gest, o apropiere, chiar neliniște și disconfort, respingere, poate repulsie. Lucruri de care nu am apucat să ne desprindem.

Încă le avem în noi și le deșertăm asupra noii întâlniri. Fără să vrem. Ba, uneori, fără să știm că asta facem.

Un om ne poate face mai atenți cu următorul. Altul ne poate face mai încrezători.

Uneori, conversația de dinainte, care ne-a obosit, ne închide puțin înaintea uneia care, altfel, n-ar fi avut niciun motiv să decurgă poticnit.

Ne trecem, într-un fel, unii prin alții.

De aceea e nevoie de îngăduință între noi.

Nu știm ce poartă celălalt cu el. Și nu știm ce vom lua noi, mai departe, din întâlnirea cu el.

De-am putea să ne dăm un răgaz înainte de…

ploaia

Bate în ferestre, răcorește acoperișuri, se așază peste zilele care aveau de gând să fie altfel.

Încetinește graba tuturor și le întoarce gândurile, plecate care încotro.

Îmi place ploaia. Întotdeauna mi-a plăcut. Poate că îmi va plăcea pentru totdeauna.

Mai șterge puțin din contururi, mai ascunde sub umbrelă îngrijorări și frici, zâmbete largi, nepotrivite cu ora, cu situația, cu contextul…

Toate, în ploaie, devin puțin imprecise, iar implacabilul sorții pare imposibil printre atâția picuri.

Prea putin solemni fiind, răstoarnă nepăsător ordinea lucrurilor.