dărnicie

Aş vrea să împart totul cu tine, iubire. Chiar întreaga lume. A mea. Dar am atât de puţine… Tocmai am scotocit prin ea după ceva ce ţi-aş putea da, am găsit însă că cerul e prea sus, cuvintele-mi sunt sărace, zorii-s uitați, gândurile mult prea împrăştiate, rugile mi s-au lovit de ziduri, veşnicia nu-mi aparţine, inima îmi e demult la tine.

Ce mi-a mai rămas să-ți dau, iubire? Lumea mea atât de mică e, că nici zilele nu-ncap întregi în ea. Le zdrenţuiesc secundele, le scutur de clipele ce-mi par străine. Cele în care nu te regăsesc. Sunt mult prea reci. Mereu seci.

Dar păstrez tăcerea. Din ea închipui o altă viaţă.Mai degrabă un vis. Unul în care te aştept cuminte, aproape ca-ntr-un tablou pictat cândva, demult, în alb şi negru. Venirea ta ar da culoare. Şi o vibraţie nouă.

Dincolo de sticla clară a ferestrei prin care privesc acum, e lumea. Alta decât a mea. Una mare. Adevărată. În care, se zice, totul este posibil, suficient ar fi doar să vrei ca întreg Universul să lucreze pentru împlinire. Şi eu vreau în clipa asta ceva. Cu tot sufletul. Şi încă ceva – lumea mea să nu fi fost aşa de mică. Şi atât de săracă pe cât este.

Cum ar fi fost dacă aşa mică, mică cum e ea, ar fi avut ceva de oferit? Ţie, iubire!

cer plumburiu

Mi-e dor. Mi-e dor de tine cu totul! Si nu mai stiu dacă cerul de deasupra, plumburiu, este încă al tuturor sau e doar un gând de-al meu. Un gând deloc răzleț din care picură mărunt, peste visu-mi, stropi dintr-o poveste fără final.

Uneori spui ceva frumos si soarele se înalță din abis.

din ceaşca de cafea (10)

Cum să pleci când viaţa-şi foşneşte îmbietor clipele în auzul tău?

Începutul e în fiecare zi, în zori. Fie şi când te afli în plin sfârşit. Că ai fi putut să înveţi să nu mai vrei, să nu mai vezi, să ştii să calci fără de urme, să fii doar plutire, o simplă închipuire, este ceva la care te gândeşti doar târziu. Mult prea târziu. Atât de târziu că nici n-ai timp să înveţi să nu mai fii, să nu-ţi doreşti, să nu visezi. Abia de înţelegi că ai fi putut ieşi din fiecare noapte un pic mai sigur, un pic mai singur. Mai fără de tine. Fiindcă la tine e cel mai greu să renunţi. Pentru asta doar ele, nopţile, ţi-au fost singura repetiţie spre trecerea în marea noapte.

Dar cum să fi învăţat când zorii s-au înclinat în faţa ta de fiecare dată, la fiecare răsărit, cedându-ţi dansul lor cu viaţa? Să fi refuzat, te gândeşti acum, ar fi fost înţelept. Viaţa avea veşmântul când strălucitor, când tern… Dar şi-a foşnit atât de îmbietor clipele-i brodate pe corset ori tivite în poale, în auzu-ţi, încât ai vrut să le atingi, să le cuprinzi, să le respiri. Să le trăieşti. De fiecare dată, cu fiecare pas făcut, cu fiecare foşnet ce ţi-a făcut inima să tresară.

Cum să pleci acum când vară este peste lume, când trandafirii îşi scutură petalele peste amintiri parfumându-le a nemurire? Cum, când porţi sub pleoape cerul care, ne mai încăpându-se pe sine în înalt, s-a mutat cu tot albastru-i în privirea ta? Cum să îndrăzneşti să cobori pleoapele peste seninul cel mai pur, blând, cald şi luminos? Unde ar mai apune soarele – pată de culoare vie, ţesută din dor şi foc, din speranţă şi drag de viaţă?

Dar foc e şi-n adâncul tău. Şi n-ai atâtea lacrimi să îl domoleşti. Chiar dacă le laşi, şuvoi, să-ţi curgă pe dinăuntru. În afară, ar fi prea dureros. S-ar preface în cioburi ale căror muchii împerfecte, ascuţite, ar răni priviri ce te susţin, ce te imploră. Să rămâi…

Umbre şi temeri, frânte cuvinte, verde copt şi trandafiri, noapte, şoapte, zori, noapte, zori – repetiţie la marea noapte. Cea care va pune punct unei poveşti începută cândva demult, prefăcându-te totodată într-un alt personaj – unul  călător în miezul lui, al pământului, ne mai lăsându-te să-ţi ridici pleoapele. Va fi atunci, fără albastrul ce-l ascund, întuneric. Şi frig. Şi urât. Dar mai ales pustiu. În lume. Sau doar în mine.

Începutul poate fi şi într-o lacrimă. Cea întoarsă înapoi, în inimă. Cea care stinge orice mugur de revoltă, de chin şi de speranţă. Şi înţelege neputinţa. A vieţii înseşi. Şi a Lui. Cea de a-şi păstra Creaţia nemuritoare.

Cu toate astea, începutul încă e în zori. Când, la braţ cu viaţa, îi respiri, chinuit, clipele pe care şi le foşneşte încă îmbietor. Foşnet ce-ţi conduce paşii ezitanţi spre alte nopţi. Ori spre Lumină.

ți-am spus…?

….ți-am spus! la fiecare răsărit şi iarăşi la apus; în fiecare clipă dintre cele două; în fiecare noapte cu fiecare stea ce-a luminat nemărginirea.

îți voi mai spune – in fiecare gând, în orice cuvânt, la fiecare pas şi-n zori când prima rază-ți luminează privirea.

cu tine în gând

Cu tine în gând îmi e senin. Furtuna din mine s-a furişat afară, în miezul zilelor fierbinți, le-a bătut în poartă şi le-a promis că le aduce până-n seară marea dacă o lasă să-şi despletească părul încâlcit în nori grei şi tulburi peste lumina din miezul lor încins.
Cu tine în gând îmi e vară. Nu cea nebună de afară, aprigă şi netulburată fierbințeală, ci blândă şi cuminte, luminoasă şi promițătoare.
Cu tine în gând îmi e tăcere. Odihnitoare şi vindecătoare.
Cu tine în gând, pragul zilelor ce se succed neobosite este unul lin. La fel ca cel pe care-l trec păşind în noapte. Spre vise pereche, spre cerul plin de stele, spre luna tremurândă în înalt.
Cu tine în gând, sufletul mi-e cuib. In el, iubirea pentru tine creşte.
Îmi e senin cu tine în gând. Îmi este vară. Îmi e tăcere. Lină trecere. Şi zâmbet plin pe buze îmi e, cu tine în gând.

din ceaşca de cafea(9)

Şi azi, ca şi în zilele trecute, am chef să schimb lumea. Să arunc la coş aroganţa. Sau tinereţea? Totuna. Ambele se dovedesc a fi infirmităţi ce se propagă, cuprind şi sufocă (cuvânt caracterizant al vremii din urmă) lăsând răni în alţii, în ceilalţi. În mine, dorinţa de a lovi pietrele. Un obicei sau, mai degrabă, o nevoie perpetuă. Ţinută în frâu zilele astea de convingerea că aş putea ridica piatra şi lovi cu ea o întreagă UPU a unui spital judeţean…

Astăzi rememorez eşuări. Ale mele. Şi aşteptări. Ale altora. Sau invers?

Dar mai bine astăzi, ca mereu, mă întorc printre vise. Am ascuns acolo glasul tău. Voi lua din el astăzi o consoană. O voi învârti într-atât în minte încât voi construi cu ea o mare, o plajă şi o noapte. Apoi o viaţă. De dragoste. Nu, mai bine vieţi de dragoste.

Pentru echilibrul exerciţiului de imaginaţie îţi voi da şi ţie o vocală. Astea îţi plac mai mult. Fă ce vrei cu ea. Poate un vers, poate o şoaptă – nu ştiu ce-ţi va ieşi. Ştiu însă că vei reuşi nemărginirea. O himeră pe care o vei creşte frumos. Dăruirea ta, aparent fără cap şi fără coadă, fără motiv ori motivaţie, lărgeşte orizonturi, înalţă pân’ la stele.

Prăbuşirea? Hm. Doar o plutire ceva mai animată. Poate. Nu e sigur. Sigur e că fericirea se ruinează încetişor în oase, în suflet. Dar nu-i bai, vei arunca cu praf stelar în ochii trecătorilor – naivi doritori – şi vei reconstrui nemărginirea. Aceeaşi himeră. Un cal alb ( inorog? ), veşminte diafane, princiare, o cărare spre castel, pantofi de damă, o sticlă de vin desfundată, paharul răsturnat cu a lui delicată cupă ciobită în cădere, aşternutul deranjat, o tăcere asurzitoare ce împleteşte noaptea înfierbântată, istovitoare, cu o dimineaţă salvatoare. Şi credinţa că există dialog, iubire, o felie de pâine, nemurire… Şi Dumnezeu.

Fiindcă nu voi putea schimba lumea, cea în care nevoia perpetuă de mai-nainte există, astăzi vreau să învăţ o altă viaţă. Pentru asta îţi voi vinde, în piaţa mare a oraşului, colţ cu strada principală, un cuvânt dintre milioanele pe care mi le-ai trimis. Va fi incomplet, desigur. O consoană o voi opri eu, o vocală ţi-o voi retrimite ţie. Nu te îngrijora şi nu te avânta să-l cumperi (răscumperi) tu. Ai pierde. Pasionaţi de puzzle sunt mulţi. Vor fi convinşi că pot reîntregi cuvântul. Se vor substitui consoanei lipsă…

Şi viaţa, cu al ei spectacol, va merge înainte.