a toamnei poveste

Fiecare toamnă e o carte. Fiecare frunză a ei – o filă minunat scrisă. Păcat că vântul e mult prea nepriceput în a le răsfoi – de supărare că nu înţelege toate slovele, le smulge arborilor şi le poartă cu sine, cu gândul că le va reciti la ceas de seara, la lumina felinarului, ascuns de ochii lumii. Cum degetele îi tremură de nerăbdare, le rătăceşte însă una câte una. Apoi se tânguie pe la ferestre, cerând iertare că a stricat a toamnei poveste

Anunțuri

recunoştinţă

Timpul moare, fără zbatere, dincolo de mine. Amintirile curg haotic, dincoace, în mine. Pesemne că e noapte. Noapte adâncă, potrivită, ar putea fi, pentru un sfârşit, cel al singurătăţii, de exemplu, sfârşit ce ar duce către un început. De poveste în doi.

Doi? E mult prea mult! De cele mai multe ori, în acelaşi loc şi în acelaşi timp nu mi se regăseşte decât singur, trupul. Trupul şi, cel mult, umbra sa. Sporadic prezentă. Pentru permanenţă, îi zâmbesc încurajator. Apoi, recunoscător.

căutări

Astăzi te caut cu vântul, hoinari, pe alei. De te-aş găsi, te-aş învăța-ntr-o singură clipă şi n-aş mai fi nevoită să răscolesc întruna frunzele, li se scutură şi lor de-atâta foşnet culorile şi gândul mi se preschimbă-n şoaptă. Cărui anotimp aparţii tu, iubire? În astă toamnă nu eşti…I-am scotocit orizontul cu privirea, i-am numărat picur cu picur ploile, i-am dezgolit de clipe orele, am prelungit cât am putut amurgurile, ţi-am fredonat pe toate notele…nu te-am aflat nicicum, niciunde, iubire.

Cărui timp aparţii, tu, minune?

 

plonjări

Încă un pas şi astăzi s-a dus. Rămâne pentru o singură clipă de balans pe un apus sângeriu apoi, cu mişcări lente, îşi abandonează un ultim petic de lumină ce i-a mai rămas înfăşurat pe bust lasându-l să-i alunece de pe trupu-i zvelt. Plonjează cu voluptate în întunericul adânc al nopţii.

Gândul meu plonjează şi el printre amintiri.

E liber la vise. E liber la…tine.