Arhivele lunare: ianuarie 2017

un vis simplu

Privesc, pierdută, fără putință de reacţie, cum se depărtează, urmând ca zarea să-i şteargă culoarea. Pasul său, uşor, indecis, păstrează ecou doar în sufletul meu. În urma-i, ici-colo, dâre albe, abia vizibile – mărturii ale trecerii prin vreme – râmân pentru o scurtă clipă. Şi eu. Lungită cu gândul, cu trupul, cu sufletul tot, după el – o umbră, de-acum, abia ghicită în asfinţit. Din depărtare încearcă – prin cuvinte abia şoptite, temătoare –  o promisiune : se va întoarce…cândva, în viitor.

A uitat deja că nu-l mai vreau? Sau crede, nebun cum este, într-o înstrăinare cum au mai fost şi altele – cu reveniri…

N-a înţeles că l-am trimis departe fiindcă vreau să fiu singură?  Vreau să trăiesc iarna, să-i calc, liberă, zăpezile pure, neîntinate de gânduri nesfârşite, doritoare de tine; să-i simt pe chip fulgii mari, reci, înroşindu-mi obrazul de emoţia atingerii; vreau ca gerul să muşte din  mine, aşa cum muşcă un copil pofticios din mărul roşu, dulce-acrişor, primit în noaptea de colindă si vreau ca viscolul ei să-mi înghețe dorința până -mi prind în păr mirosul de verde al primăverii, până îl picur pe după ureche şi la încheietura mâinii stângi, ca pe un parfum fin, să rămână acolo, neşters de lacrimi şi regrete; vreau să-i primesc toată culoarea în privire, toată, fără să-mi rămână nici măcar o nuanţă necunoscută, netrăită, fiindcă vreau să simt vara, să absorb toată căldura soarelui, să mă ardă, să mă pârjolească văpaia lui până acolo, adânc, în suflet. Să-mi facă scrum acea dorinţa. Vreau să transform toate ploile toamnei în lacrimi şi apoi să le număr, lăsându-le să alunece, curate, pe mâna cu degetele răsfirate, ridicată în semn de salut oferit întregului cer. Vreau să ascund, sus, undeva în spatele Lunii, dragul ce ţi-l port. Şi să-l las acolo, preţ de-un răsărit şi un apus, preţ de-un veac, sau preţ de-un timp mai scurt: un nesomn ascuns sub pleoapele mele.

Mi-am izgonit de acasă, visul. L-am trimis, cu un petic de hârtie -n buzunar – l-am trimis departe  Vreau să am câteva zile senine. Le-am strâns cu greu dintr-o iarnă trecută, trăită-n clipe ameţitoare, pe culori de-un albastru intens; din picurii ploilor ce spală aleea pe care-mi plimb iubirea, mereu cu inima la tine. Şi am luat, în avans, din toamna ce va să vină, câteva frunze desprinse – galben, rubiniu ori verde de-abia copt – de pe ramuri la care nu aş fi ajuns niciodată. Fac din ele, toate, un culcuş sufletului meu îndrăgostit. De tine.

…Închid ochii şi-l văd, rătăcitor, aproape pierdut printre atâtea alte visuri, cum priveşte la rându-i, bezmetic, în jur. Are nevoie de un loc al său. Unul departe de lume, departe de tot. Dar foarte aproape de tine. Abia acolo şi-ar afla alinarea după care tânjeşte. Ţi-ar da în schimbul ei, scrisoarea – un petic de hârtie, mai degrabă – ceva simplu: cuvinte în care am adunat, literă cu literă, dorul de tine. Un dor ce umple până la refuz un gând ce nu se mai sfârşeşte.Tu.

Citeşte-o în tihnă. Păstreaz-o lângă suflet, apoi. S-ar putea ca uneori să aibă nevoie de puţină dragoste. Lasă-l să se alinte, nu te opune. Îi aparţine, dă-i voie să o simtă.

Dacă ai, pune un răspuns, acolo, la marginea visului meu. Îşi va face potecă din el şi va veni acasă atunci când îl voi chema. Cândva. Curând. Mâine, chiar…Fiindcă-i visul ce-mi poartă dragul de tine, cuvintele toate ce mi le-ai dat, un cântec drag, dedicat, căldura vocii, intensitatea dorinţei, tandreţea mea, răsfăţul tău.. Şi acel nelipsit te iubesc! îngânat dimineața ca un salut, si seara ca pe o soaptă plină de promisiuni… Ele toate stau într-un vis simplu şi curat, fără de care eu n-aş putea…fără de care tu n-ai fi …

gânduri – rânduri dintr-o carte (3)

(…) si, mai ales, prin puterea contrastului, se simțea dominată de convingerea că numai ea singură era exclusă, numai ea nu avea să-si mai găsească locul, orice ar face; pentru ea nu s-ar mai fi întors viața de odinioară. Altă viață; alt drum…(…)

Suferea din cauza asta? Nu : erau momente de tristețe trecătoare. După iarna întunecată, în timpul căreia durerea timpului se armonizase cu gândurile ei, se redestepta acum pe calea aceea nouă, la soarele senin de primăvară, din care o rază pătrunsese să cerceteze, să-i răvăsească sedimentarea tulbure a atâtor dureri așezate în adâncul inimii: si era tristă din cauza asta (…)

Incerca o tulburare nouă, o teamă de neînțeles, o neliniște ciudată, acum, văzându- se singură, fără nimeni alături, pe străzile libere, printre oamenii care o priveau.

Nimeni, într-adevăr, nu o supărase; dar se simțea rănită de atâtea priviri; i se părea că toți o priveau în asa fel, încât să o facă să se înrosească; si mergea jenată, cu capul plecat, în timp ce urechile îi uruiau si inima îi bătea puternic (…)  –  Exclusa / L. Pirandello