abandon

Sticla rece a ferestrei îmi răcoreşte fruntea. Dincolo de ea, însă, gândurile îmi clocotesc. Curând va pleca şi toamna asta. Îşi va strânge ploile şi frunzele, ceața şi amurgurile la fel cum un copil bosumflat îşi strânge jucăriile şi pleacă triumfător în gestul său de abandon a unei clipe ce nu i este pe plac, cea pe care nu o poate controla după dorință.
Înțelept copilul. Înțeleaptă toamna însăşi. Pentru ştiința de-a pleca la momentul oportun. Eu singură rămân în urmă. În urma a toate şi a tot. În urma ta, rememorându-ti cuvintele şi urându-ți plecarea. Ori nepăsarea. În urma timpului, numărându-i secundele şi retrăindu-i clipele. Chiar şi în urma mea. Desăvârşit abandon. Altfel nu mi-ar fi privirea plină de palida lumină a lunii. Şi nici inima de-un freamăt şi-o neclintită nevoie de tine. Nici miezul nopții nu m-ar prinde trează şi nici gàndurile nu mi-ar da in clocot cu toată a sticlei răceală.

zâmbete…

Zâmbete. Zâmbetele din clipa în care, pe lista de aşteptare, aşezi, cuminte, dorința ori visul de împlinit. Zâmbetele mai de pe urmă când, despăturind frecvent hârtia, dai liber imaginației să țeasă poveşti. În aşteptarea acelei zile. Cea în care povestea n-ar mai fi doar gând.
Zâmbete. E tot ce-ti poate oferi viața în schimbul unei speranțe neîmplinite, a poveştii nicicând trăită. Nici măcar spusă. Doar şoptită unei inimi mereu credulă.
Zâmbete…E mult, e puțin?

gânduri – rânduri dintr-o carte

„Soarele umed – adierile vîntului de pe mirişti, şi grădini, şi arături – fructele şi frunzele crengilor – trunchiurile pomilor – pămîntul – frunzele şi fructele căzute – şi firele de iarbă-ncovoiate miroseau de-a valma toate-toate.
Pluteau suflete printre pomi şi suflete se desprindeau din iarbă şi din vînt, şi căderea frunzelor dezmierda mîhniri fără de frunte şi sfâşieri fără de mîni.
Şi pretutindeni începea o plecare, şi nicăieri nu se vedea tristul cufăr al plecărilor, nici femeia care stă pe el înfrigurată, cu genunchii strânşi şi coatele împreunate acoperindu-şi ochii: să nu mai vadă şi să nu mai plîngă.
(…)
…Când eşti trist de tot, îţi vine să dormi. Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, sau, dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, să ţi-l culci pe palmele tale… Da. Îţi vine să dormi când eşti trist. Şi să uiţi.
(…)

….De ce cădeau frunzele?…Fiindcă venise toamna…Frunzele erau moarte?…Nu. Frunzele cădeau şi mureau jos pe pămînt fiindcă venise toamna…Toamna…
Frunzele cădeau sau vroiau să cadă?….Dacă venise toamna!…Ce să mai facă ele pe crengi!…
Cînd vine toamna, păsările pleacă şi frunzele cad...”  / La Medeleni – Hotarul nestatornic / Ionel Teodoreanu