Astăzi e doar pentru tine!

Pentru că tu…

Mă faci  să uit, să sper, să visez.

Mă faci să cred, să vreau, să pot.

Mă faci să plâng, să râd, să iubesc.

Pentru încă multe altele, îţi mulţumesc!

Şi vreau să-ţi dăruiesc…

Să simţi-aşa cum mi-ai spus-când le privesti,

Pacea şi lumina, despre care atât de frumos vorbeşti !

Să fie 2016 cu tot ce îţi doreşti!

Anul meu.

Momente din an, mai rele, mai bune. În final doar un an. Un  alt an…

Un an normal, monoton, care deodată a devenit plin de lumină şi întuneric, de  nou şi vechi. Controverse, contradicţii…

Cu oameni intraţi în viaţa mea întâmplător – o intersectare care a lăsat urme. Unele adânci, rămase pe o margine de suflet, care au răscolit dureri mocnite. Dureri vechi, adormite în ani de evitare, de amânare, de negare.

Dar este echilibru în toate. Aşa îmi place să spun. Şi cred în asta. Şi am întâlnit apoi oameni, care parcă au şters cu buretele totul. Care au echilibrat o durere, o neputinţă, o amăgire.

Deşi îmi propusesem să nu mai fiu nevoită să mai asist la prietenii terminate, sfârşite voluntar sau nu (fiindcă viaţa îl cheamă pe fiecare pe drumului lui şi nu te ia şi pe tine cu el, rămâi pe loc, sau pleci tu şi laşi în urmă aceeaşi deznădejde,  oricum ar fi asişti neputincios cum totul se destramă, cum eşti nevoit să spui „la revedere” atunci când vrei să spui „mai rămâi”),  am încălcat promisiunea.

Am lăsat să se întâmple exact ce am evitat cu atâta consecvenţă  în timpul din urmă. Dar nu am putut de data asta să mă mai opun. În timp ce raţiunea îmi cerea să mă îndepărtez, sufletul mă implora să continui. Cât să te împotriveşti?!  Am cedat. Şi  inima mea este acum într-o permanentă exaltare.

Viaţa are – uneori – ani nemiloşi.

Viaţa are – alteori – ani spectaculoşi.

Anul acesta a avut, pentru mine,  coborâşuri– dar se termină urcând.

Anul meu a fost concentrat şi caracterizat în acelaşi timp, de un anotimp: anotimpul meu de suflet. Ca întotdeauna, toate mi se întâmplă…toamna! Anul acesta, un anotimp ce a adus pe lângă agonie şi  extaz.

Rămâne de văzut ce poate oferi anul ce tocmai vine.

Ah! Să nu uit… A nins!

Vreme este…

„Vreme este să te naşti şi vreme să mori;

Vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.

Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti;

Vreme este să dărîmi şi vreme să zideşti.

Vreme este să plîngi şi vreme să rîzi;

Vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.

Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strîngi;

Vreme este să îmbrăţişezi şi vreme să fugi de îmbrăţişare.

Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti;

Vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.

Vreme este să rupi şi vreme să coşi;

Vreme este să taci şi vreme să grăieşti.

Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti.

Este vreme de război şi vreme de pace.”

 Vreme este … şi pentru mine să înţeleg unele lucruri şi mai ales să-mi însuşesc ca pe un mod de viaţă, ceea ce voi reuşi să înţeleg (slabe speranţe!). Pentru că sunt într-o derivă …parcă fără de sfârşit… mă comport iraţional, parcă din impuls, deşi sunt convinsă că am gândit înainte. Şi chiar am făcut-o! Doar asta fac în majoritatea timpului: gândesc necontenit. Rezultatul mă nemulţumeşte negreşit, indiferent care ar fi el.

Şi..

Vreme a fost  să mă nasc şi vreme a fost să mor,

Vreme a fost să sădesc şi  vreme e  să protejez ce am sădit.

Nu vreau să rănesc, poate doar să tămăduiesc

Nu vreau să dărâm, poate doar să clădesc.

Pot să mai plang, dar vreau să şi râd,

Nu vreau să jelesc, dar nici să dănţuiesc.

Nu vreau să arunc cu pietre , dar dau cu piciorul în ele pe stradă (nu am mai văzut pe nimeni făcând asta, dar mie îmi place să o fac. Şi chiar o fac!)

Vreau să îmbrăţişez dar nu pot, nu vreau să mai fug de îmbrăţişări, dar iarăşi nu pot…

Nu vreau să agonisesc, nici să prăpădesc.

Nu ştiu ce să păstrez, nu ştiu ce să arunc,

Nu vreau să rup, in niciun caz să cos.

Vreme e întradevar să tac şi să nu mai grăiesc atata peste tot.

Vreme  e să iubesc şi chiar o fac…Hm!

Să nu fie niciodată vreme de război, ci doar de pace.(Asta doar din laşitate –nu vreau să mor. Nici eu, nici alţii.)

Vreme este…să nu mă mai doară atât de tare…tot si toate.

Poate reuşesc.

Fericire.

Este atât de simplu să fii fericit… și totuși atât de greu.

E simplu, pentru că de cele mai multe ori, fericirea se află la îndemâna noastră, a fiecăruia.

Și  este greu, fiindcă nu suntem capabili să o recunoaștem decât atunci când, poate, este prea târziu. Când sursa fericirii, care era chiar lângă tine, în tine, a dispărut deodată. Atunci realizezi că erai deja fericit și nu ai știut. Și nu ai știut, pentru că întotdeauna privim dincolo de noi. Ne raportam la lucruri exterioare si nu la cele ce țin de interiorul nostru. Acolo este întotdeauna răspunsul. Acolo este chiar fericirea. Noi înșine suntem de fapt, fericirea noastră. Dar nu simțim. Vedem doar că în afara noastră, sunt ‘ lucruri’ pe care ni le dorim și a ajunge în posesia lor, considerăm că ar fi adevărata fericire.

 E adevărat că fericirea aceea pe care o aștepți  din afară  o întregește, o desăvârșește, o rotunjește în mod perfect, pe cea din interior. Și o poate duce la un alt nivel. Și mai ales, te face să trăiești momente unice. Ea te poartă necontenit prin culori, senzații, vibrații, de o intensitate uneori greu de suportat.

Și atunci  vrei să strigi lumii întregi : Sunt fericit!

Pentru a-ți  descătușa  prea plinul inimii, ce geme sub dulcea povară a fericirii absolute, s-au inventat cuvinte, expresii ce te pot face să suporți mai ușor atâta emoție.

Unii sunt norocoși și le pot rosti, cu ușurință sau nu, nu contează cum, dar pot face asta. Ei simt o plăcere aparte prin această eliberare.

Sunt  alții însă, ce nu pot face același lucru, dar asta nu înseamnă că ei nu simt aceleași emoții ca și cei dintâi. Dimpotrivă, intensitatea cu care trăiesc momentul poate fi amețitoare.

Oricum ar fi pentru fiecare, fericirea este o stare deplină ce merită trăită și merită păstrată  în suflet, ca pe un cadou de mare preț pe care viața ni-l  face uneori .

Fiindcă se știe că fericirea absolută este cea mai efemeră dintre trăiri, să o simțim așa cum se cuvine, atunci când a avut bunătatea și ni s-a arătat.

Poate am meritat-o.

As vrea sa ninga!

As vrea atat de mult sa ninga…

Sa ninga cu fulgi mari, grei de doruri neimplnite.

Sa ninga alb, peste o terna viata.

Sa ninga tacut, peste ganduri nerostite.

Sa ninga bland, peste oameni dragi…

Sa- mi ninga-n suflet, pace si lumina.

Sa ninga…

As vrea sa ninga cu bucuria colindatorilor.

Sa ninga in clinchet de clopotei.

Sa ninga in stelute mii.

Sa ninga troieni intregi cu vise.

As vrea atat de mult sa ninga…

Doar sa ninga!