Visul se pierde in zori, în clipa în care ochii ți se umplu de lumină. Iluzia moare oricănd. Mai ales atunci cănd așteptarea ia sfârșit.

Reclame

când Timpul are parte de parfum şi culoare

img-20180421-wa0045997895959.jpeg                                                        

             Simfonia Lalelelor

 

 

 

fii bună, inimă…

Taci, inimă, şi nu plânge. Încă mai învăţ să trăiesc. Nu, nu-ţi promit că am să şi reuşesc, doar ştiu că o să-mi ajute timpul să-mi doresc. Şi poate că are să te redea şi pe tine poveştii în care iubeai şi erai iubită. Te mint şi mă mint – ştiu – dar am nevoie de tine. Altfel, rămân gând rătăcit între atâtea vise. Ori aşteptări. Aminteşte-ţi, tu, de câte ori nu ne-am spus: nu azi, dar mâine – sau altădată, poate – tot o să fie…

Haide, inimă, fii cuminte, voi fura primăverii toată culoarea ce-a împrăştiat-o în jur, verii căldura şi iernii – puritatea zăpezilor, toate doar pentru tine, numai fii bună şi iartă. Iartă-mă. Altfel, am să plec pentru o vreme, nu ştiu câtă, şi mă voi întoarce cine ştie când… Poate abia într-o toamnă a nu ştiu cărui veac. Îţi voi aduce foşnetul ei uscat şi colbul lui, de veac îndepărtat, aşezate pecete grea peste sufletul meu. Va fi pustiu apoi. În noi. Tu nu vei fi mai mult de o amintire lăsată în uitare şi eu… eu voi rămâne un simplu gând. Rătăcit printre toate acele vise câte am închipuit.

Fii bună, inimă, şi iartă. Iartă-mă că te-am sfărâmat.

 

din ceaşca de cafea(18)

Am trăit ca şi când. Am întreprins călătorii imaginare, am regizat întâmplări uluitoare. Am intrat în posesia unui petic de cer. Am moştenit o fărâmă de pământ. Şi am primit în dar un creion. Fără hârtie, n-am ştiut cum să scriu. Am înşirat atunci în minte tot ce n-a încăput pe un fir de iarbă. Mi-am asumat blestemul de a uita totul. Sau binecuvântarea. A rămas însă singurătatea. Din umbra ei mi-am văzut greşala. Înseamnă că sunt om, mi-am zis. Şi nu ştiu dacă m-am bucurat.

Într-o zi te-am cunoscut. Erai departe. Îmi amintesc că n-ai ajuns niciodată mai aproape de atât, oricât te-am aşteptat. Tot te-am iubit. Te-am iubit cu ochii lipiţi de peticul de cer pe care-l posedam. Am numărat stelele, am înmulţit, scăzut şi împărţit la doi. Noi. Am memorat seninul multor nopţi, am lipit cu scotch cioburile atâtor zile sparte de zidul de netrecut dintre tine şi mine, am fabricat tot felul de iluzii, scenarii pompoase, am inventat încă o dată un al cincilea anotimp inventat demult de alţii, am încheiat pact după pact cu celelalte să mă lase să te aştept, să-mi ajute să te visez,

Am încercat apoi să mă dezleg de farmecul tău şi am umblat ca o nălucă peste câmpuri căutând să aflu firul de iarbă pe care scrisesem atâtea nerozii. Mi-am urât neputinţa de a-l găsi. Am scormonit pe urmă în mine, în gândurile toate. Să te smulg de-acolo, să te trimit departe. Inutil efortul. În mintea mea e haos. Guvernat de un unic gând. Tu!

Am trăit ca şi când. Şi nu, nu mi-a mai rămas nimic. Mi-e sufletul flămând, nu pot da de pomană niciun cuvânt. Îl voi hrăni întâi pe el. Îi voi citi poveşti despre lumină, şi lumină va deveni şi el. Îl voi îmbăta în curând cu parfum de tei. Dizolvat în tăcere. Ca să nu mai bată la uşa nemuririi tale.

Dacă-mi va reuşi? Poate. Poate nu.