declarație de dragoste

Se cunoscuseră târziu, într-o splendidă toamnă. Erau atâta de frumoase amândouă… Dar asta abia mai apoi au văzut.

 Întâi au fost surprinse de forța de neînțeles care le atrăgea. Deși i s-au împotrivit în nenumărate rânduri, au sfârșit prin a se îndrepta una spre cealaltă. Sigur, doar cu privirea. Și cu cât se priveau mai îndelung și mai pe îndelete, cu atât mai bine înțelegeau că se mai întâlniseră cândva. La început n-au știut când. Nici nu prea le-a păsat de asta – de o anume dată. Începură numai să-și vorbească. O făcură cu reticență. Sau așa își propuseseră amândouă. Numai că nu după prea mult timp, deja își făcuseră confidențe despre cele mai ascunse gânduri și întâmplări nepovestite nimănui altcuiva vreodată. De ce acum? De ce una alteia și-au spus toate câte au fost?  De ce atât de repede deși își propuseseră, fiecare în parte, cu totul altceva? Poate n-auveau să înțeleagă niciodată. Poate știau deja…

Și-au spus mii de lucruri. Și-au spus poveștile lor, frânturi din poveștile altora, cuvinte reale, cuvinte pline de candoare, cuvinte îngrămădite unele peste altele. La fel ca simțămintele lor. Când nu știau ce simt când simțeau, când nu știau ce vor când voiau, când nu știau ce pot când nu puteau, când nu știau ce văd când nu vedeau.

Dar își vorbeau continuu. Își vorbeau în zori – primul salut din primul gând al dimineții. Își vorbeau târziu în noapte – un ultim gând al zilei. Foșnete.

Au și tăcut împreună. Au plâns. Au râs. Au șovăit de multe ori. Dar au revenit. Așa contrarii cum erau. Înțeleseseră că erau așa – cu totul diferite. Una era pictată într-o culoare auriu-gălbuie, cealaltă de-un ruginiu intens. Trăiau pe crenguțe diferite. Dar aveau și lucruri în comun. Unul dintre ele era visarea.

– De ce taci? Eu cum știu ce gândești dacă nu vorbești?? Nu vezi câtă lume e între noi?? Am să mă rătăcesc chiar în clipa asta de n-am să te aud îndată…

Și iar își vorbeau. Necontenit vorbeau. Despre lună, despre rouă, oameni și fragilitatea lor, doruri și dureri, frici și depărtări. Vorbeau despre vulnerabilitatea lor în prezența vânturilor care le făceau să foșnească, uneori vibrând a fericire, alteori a deznădejde; Se întrebau de multe ori cărei mâini datorau culorile ce le purtau. Cel mai adesea spuneau că Dumnezeu fusese al lor Pictor. Doar El era atât de înzestrat și darnic. Fiindcă erau, ambele, cu adevărat speciale. Cântau, valsau, râdeau, visau… Hm. Și sperau.

Sperau să existe o zi când…

Și așteptau. Cu înfrigurare așteptau. 

Erau zilele care treceau, erau anotimpuri, treceau chiar și anii. Și timpul acesta ce se scurgea odată cu toate, purta cu el clipe ale unor lungi și neștirbite fericiri. Fiindcă ele, aceste clipe de împreună, le restituise, fiecăreia, sinele. Un sine pierdut printre cele conveniențe ale lumii în care trăiau. Încătușat până nu demult, acum respira liber și profund. Acum avea voce, avea suflu, avea ceea ce se cheamă bucuria de a fi. Putința de a simți. Permisiunea de a purta nimbul unicității. Chiar dacă e, el, acest nimb, unul iluzoriu.

Apoi s-a întâmplat. Un vânt pornit de nicăieri a sucit și răsucit copacul în care -și trăiau povestea într-atât încât, inexplicabil cum, dar  le-a adus împreună. Pentru o clipă doar. 

De-atunci orice depărtarea s-a anulat. Atingerea aceea a schimbat în ele totul. 

Au rămas, desigur, la fel de colorate, au rămas pe aceleași crengi dintotdeauna. Foșnetul însă le este altul. Se ghicește-n el o inimă ce freamătă. Le e comună amândorura. 

Nimic în jur nu mai posedă margini, și-au spus. Fiindcă acea clipă, cea în care s-au atins, a împins  marginea lumii spre infinit. Să facă loc iubirii ce s-a aprins. Și n-au mai știut de-atunci decât să se iubească.

De-ar fi așa de simplu și de drept acest drum, drumul iubirii… Dar nu este. Nu este pentru nimeni. Cum ar fi fost simplu atunci pentru două frunze, una galben-aurie, alta de-un intens ruginiu??

N-a fost. Le-a fost dintr-o dată realitatea prea strâmtă desi se deschisese într-atât încât nici margini n-au mai existat.  Ce paradox…

Nimic nu le-a mai ajuns din acea clipă, desi doar atingerea aceea, își spuseseră – separat și împreună – era tot ce și-au dorit mai mult, tot ce ar fi avut nevoie pentru o fericire deplină.

Pe urmă, mai totul s-a preschimbat într-un suspin. Sub pleoape a licărit și un bob de rouă. În amurg. În inimă – un ghimpe. Poate al geloziei. Poate al nerăbdării. Nerăbdarea unui alt freamăt. A acelui freamăt. Spre care tind fără contenire.

Doar că…într- o dimineață…

De-atunci, totul în jur e rece. Și pustiu e. Nemișcat. La fel ca privirea care fixează crenguța de pe care, până nu demult, licărea în lumina aproape opacă a zorilor un zâmbet și-un salut. 

Nostalgie și iluzie. Asta s-a scuturat de pe ramurile copacului în care două frunze și-au șoptit frenetic, vreme îndelungată, promisiuni și jurăminte.

Peste toate acestea s-a coborât dintr-o data și de nicăieri o tăcere silită, impusă. Una nefirească, împotriva ființei ori voinței. Și totul s-a așezat de atunci în afara timpului. Toate zilele care-au trecut și toate zilele ce au să vină, precum și toate cuvintele ce s-au rostit, sunt îngrămădite acolo, în afara lui. 

Înăuntrul său mai sunt doar cuvintele: te iubesc! – fragilă declarație de dragoste a unor vremi trecute. Deopotrivă, viitoare.  


Reclame

nesfârșit

Un singur drum dintre toate cele pe care le străbatem zi de zi nu se încheie niciodată – drumul spre noi inșine, spre propriul eu. Călătoria aceasta durează întreaga viața. Și poate încă una, și încă una, și tot așa…

Nesfârșit

cândva, demult

Cândva ne plăceam așa cum eram. Adică simpli de tot. Și în vorbă, și în port. În vorbă nu se simțea cultura. În port , nu se vedea înțolirea.
Asta a fost, desigur, demuuult. Tare demult. Și s-a întâmplat departe. Mult prea departe de aici. Atât de departe că de-atunci nimeni n-a mai ajuns acolo, înapoi, în simplitatea aceea de cândva. De demult.
În schimb, cu toții am ajuns aici.
Aici este un loc în care nu ne mai putem plăcea așa cum eram cândva – simpli. Și lipsiți de toate.
Aici este un loc altfel. Este locul în care am ajuns după ce, rând pe rând, an după an, generație după generație, am lucrat asiduu la transformarea noastră. În oameni mai culți. Totodată, mai îmbrăcați.
N-ar fi rău. Dar, odată culturalizați și înveșmântați, nu ne-am oprit aici.
Nu.
Am purces și la transformari interioare. Desigur, e un proces de la sine înțeles de întâmplat odată ce ți se pun toate mijloacele la dispoziție.
Dar n-are și o limită?
Cândva, demult, ne plăceam goi. Fără gucci si laurent. Și simpli. Cu doar câteva cuvinte în vocabular. Nici vorbă de citate. Ale lui nietzsche. Ori cioran, marx, eminescu. Ne plăceam săraci. Fără rolex, fără 4×4. Cu doar câteva gesturi la îndemână, ne plăceam. O floare de câmp. Nu de colț, nu orhidee. Nu criogenate.. Cu doar o privire. Nu cu pilot automat. Doamne! Și ce ne mai plăceam…
Cândva …
Nu acum. Și nu aici.
Dar a fost. Căndva, demult…

Aici este locul în care nu ne mai plăcem nici măcar așa cum suntem. 

abis

Nu mai înțeleg nimic din toamna asta; unde și-a ascuns toată culoarea, unde-i este tăcerea, unde adierea, șoaptele? Șoaptele din plină noapte…În ce abis i s-au pierdut toate?

Dar stelele ori chiar felinarele – născociri ale unei lumi obsedată de lumină – unde-i sunt? Unde îi este ploaia?  Fără de ea, se știe, umbrela – cupolă sub care se țin spectacole mute – nu se poate întinde.

Pe vremuri, pe un cer de toamnă erau pictate întregi imperii de iluzii. Și de visuri. Era și zborul păsărilor pictat pe cerul aflat în amurg, fiecare tușă pe care aripile lor o desenau acolo sus se trăia profund aici, jos, printre frunze și flori de toamnă mirific colorate. 

Astăzi mi-e dor. Mi-e dor de râs, de plâns, de umbrele întinse pe asfalt ori arcuite peste garduri ca niște stafii iscoditoare, de foșnetul frunzelor sub pașii negrăbiți ce trec prin blânda înserare. Mi-e dor de toate.

Și nu înțeleg nimic din tine, toamnă. În ce abis, oare, ți s-au rătăcit toate?

Odată ce ne naștem, se spune, murim câte puțin cu fiecare zi ce o trăim. Fără să știm, fără să simțim, se mai adaugă. Până în cea din urmă zi, când punctul se așază.

Am murit și în altfel – tot câte puțin – de multe alte ori, zic eu. Nu în fiecare zi, desigur. Dar conștient. Și repetat. Și dureros, pe deasupra. Fiindcă a fost de fiecare dată imediat după, ori chiar în timpul unei clipe de fericire.