Anunțuri

din ceaşca de cafea(15)

Îmi amintesc uneori de o copilă mai tot timpul desculţă. Cel mai bine o caracteriza, pe atunci, nu-ul spus, aproape mecanic, oricărui lucru ce îi era destinat, înfăţişat. Un nu cu înfrigurare anulat de faptă, mai apoi. Imediat. Ca şi când tot echilibrul lumii, al pământului, al universului ar fi fost în pericol major dacă el, nu-ul atât de clar pronunţat, şi-ar fi urmat cursul firesc. Mai târziu, când n-a mai fost copilă, a mai întâlnit un nu. Evident, la un copil. Ţi-e cald, mama? – Nu!  Dar ţi-e frig? – Nu! Înseamnă că ţi-e bine. – Nu!
Genetica e o ştiinţă? Sigur. Toate le ştie ea. Dar nu poate explica, sunt sigură, de ce aici nu a mai existat dorinţa de anulare a nu-ului spus frenetic pe diferite tonuri, cu mai toate ocaziile.

Nici nu trebuie.

Îmi amintesc de o copilă ce a crescut. Repede. Mult prea grăbită spre… Spre nimic. E dovedit. Nu de genetică, desigur. Poate doar de viaţă.
Sunt rare momentele când o mai văd desculţă. Se mai răsfaţă atunci când simte acut nevoia de a retrăi emoţii şi momente lăsate în părăsire. Aş spune plăcere, dar nu-mi amintesc ca ea să fi folosit prea des cuvântul, atunci, cândva. Îl ştia, în schimb, pe trebuie. Nu e rău. A fost atunci baza oricărui lucru, a oricărei acţiuni. A  devenit, cu timpul, baza unei vieţi. Hahaha…şi cât îl negase şi-l urâse deopotrivă,  găsindu-l fără rost, fără sens…Distrugător doar, el singur, al tuturor momentelor de relax, de respiro, de… plăcere. Hm, plăcere…
O fi genetica cea care l-a perpetuat pe trebuie? Puţin probabil. Ea nu se ocupă de plăceri. Cu toate astea este încă prezent. Anulându-le.

….

Simple cuvinte. Cuvinte de demult. Amintiri…Tăcerile mele de acum (o mică parte). Aş putea da vina, pentru ele, pe toamnă. Prea îi cade frunza.
Dacă ar fi să spun, ca mai alaltăieri, că fiecare frunză e o secundă a unui timp ce îmbracă alte şi alte forme, câte oare mi-ar mai fi rămas pentru a-ţi spune acel te iubesc! mereu prezent, fie că e în zori, fie că e în nori, în cuvânt, în ploaie, în vise, în frunze, în dor simţit?

Îmi voi alege un brad. Voi avea tot timpul din lume pentru a-ţi spune. Ce dacă e doar în gând. E unul al fiecărei clipe. Fiindcă ele, cele două cuvinte (bine – trei, cu numele ce le însoţeste), sunt mereu la mine-n suflet, acolo unde nu depozitez nimicuri. Îţi sună cunoscut?

Ştiu că ştii. Indiferent de ale mele inepţii.

bună dimineața…

5 a.m. Frunze ce foşnesc a vis de implinit. Vântul, galant, li se oferă. Timid, mai apoi îndrăzneț, c-o simplă piruetă le face ca privirea să li se-ndrepte sus, pe boltă, în înalt. Ale sale stele licăre halucinant. O fi din pricina atâtor versuri câte le-ai închinat. Se rotesc, lucesc, clipesc. Ruşinate. Îndrăznețe. Visătoare. Fericite? Haida-de! Sunt doar cuvinte.

Să întinzi mâna să atingi? No way…

5 a.m. (+10′). Umbre si lumini. Linişte şi zbateri. Vise întrerupte. Visuri adormite. Priviri, în ape de oglinzi, înecate. Gânduri nerostite. Tic-tac-uri ritmate, nestăvilite – timpul care fuge. Apa, şi ea curge.

Bună dimineața…

5 a.m. (+20′)…Sunt oameni cu iubiri fără sfârşit, sunt si din cei cu gheață in piept.

Eu… De care-s eu???

5.30 (a.m). Uffff. Antibiotic…

între noi, toamna 

Aceeaşi oră – dimineaţă. Doar timpul îşi spune de o vreme toamnă, preschimbându-şi secundele în frunze. A împânzit cu ele pământul. Le poartă mai apoi vântul în zbor înalt, pavând şi cerul în apus. Şi sufletu-mi îndrăgostit.

N-am tras încă draperia, mi-e teamă că viselor le va plăcea lumina. Le-am ţinut, anotimp după anotimp, departe de ea din teama că ameţite de sunete şi culori diverse, s-ar aşeza, îndrăzneţe,  la poarta inimii tale, cerşindu-i iubirea. Şi eu

secundă a unui timp ce-şi spune toamnă

deodată cu ele. Din care pricină n-aş mai vedea nimic în jurul meu. Şi toamna aceasta ce schimbă griul vieţii în basm, e tot ce-mi doresc sub privire. Fiindcă ştiu că oricât de doritoare de tine ar fi, ea nu te va putea cuprinde.

Am adus de ieri, în casă, o frunză. Ar putea fi una dintre cele ce au fost la origine secunde ale unui timp ce-şi spune, de la o vreme, toamnă. S-ar putea oare transforma vreodată, pentru mine, într-o clipă petrecută cu tine? Nu-i mult o secundă,nu? Doar cât o frunză.

Numai timpul ştie. Sau tu? Eu? eu aş şti că ar fi secunda mea. Sau clipa? De iubire.

Dar e doar o frunză, acum filă intr-o carte, pâna mai ieri parte dintr-o toamnă ce se aşază între noi cu fiecare zi ce trece, dincolo de draperia trasă. Dincoace, suntem împreuna. Prin vise ţinute captive, nelăsate în lumină. Ar tăia în ea cărare până la poarta inimii tale. Ar primi iubire?