din ceaşca de cafea (17)

Prin fereastra larg deschisă, frigul pătrunde temător – aburul fierbinte ce se ridică din ceaşca de cafea l-ar îmblânzi şi parcă n-ar vrea, şi-ar pierde din prestanţă…Îl împinge însă de la spate vântul. O dată cu el câteva frunze se rătăcesc în încăpere. Nemaifiind toamnă, prezenţa lor ar putea părea nefirească. După cum nefirească este şi iarna asta, prin absenţa zăpezii. Ea ar fi validat un anotimp ce nu mai ştie să existe.

Firavă dar încăpăţânată, lumina felinarelor sfidează cerul cu ale sale stele lucitoare, adjudecându-şi teritorii. Cumva nemulţumită de primirea rece şi impersonală a zidurilor pe care se sprijină pală şi aproape învinsă, se înalţă şi păşeşte indecisă până dincoace de perdeaua ce flutură abia simţit. Socoate, pesemne, că mi-ar fi de folos în căutările mele. Nu ştie sau nu a înţeles că ele nu sunt exterioare. Că chiar de ochii-mi sunt deschişi şi visători, nu spre ceva anume privesc. Ci în mine. Să mă înţeleg. Fiindcă nu mai ştiu când mi-e dor, când mi-e greu sau când mi-e bine; nu mai ştiu când îmi e drag de tine, când te cert, când te vreau aproape, când te izgonesc departe…

Ştiu numai atât: că ard în mine nopţi. Cu stele cu tot. Că ard şi zilele cu toată a lor rouă din zori ori ceaţă despletită-n mii de şuviţe aruncate neglijent peste orizonturi de neatins. Ştiu că se aprinde de dor şi cerul în amurg. Şi eu deodată cu el.

Mai ştiu că e aproape tăcere între noi, că e vis în toate ale mele cuvinte, că e nebunie în ale tale spuse; că e amăgire în gestul mâinii ce se întinde tâmplele să-ţi mângâie, că e strălucire în privirea ce te-ar cuprinde şi că e dorinţă neastâmpărată în sărutul ce abia buzele mi-ar atinge.

…Noapte de Decembrie. Ultimă. Prin fereastra larg deschisă, frigul şi-l trimite. O dată cu el, se furişează vântul. Să legene frunze vise rătăcite. Ale mele…Dintr-un alt anotimp. Totodată, din acest timp.

Jos, îngenuncheată pe podea, lumina  felinarelor caută îndelung, neobosită. Nu ştie ea ce ştiu eu – că timpul te-a ascuns cândva, demult, în inima mea. Şi te-a uitat acolo. Pentru totdeauna. Şi că uneori iubirii mele i se face dor de…noi. Moment în care scriu. Că scriu aici sau doar în gând, privind în noapte, aparent departe dar cu adevărat doar în mine, se adună rânduri, rânduri peste rânduri…Le va uita timpul, ştiu. Nu eu. Poate că nici tu.

Se foieşte Luna acolo sus, în cer, printre atâtea stele. Se întreabă şi ea, mă întreb şi eu, când se va ostoi căutarea din camera mea. Nu o voi opri eu. Cu siguranţă, nu înainte de a-mi termina cafeaua. Şi, dacă mă gândesc mai bine, n-am să-i spun deloc că-i este zadarnic neastâmpărul şi îngenuncherea-i este o tortură ce nu-i aparţine. Şi inima mea e îngenuncheată, nu? De atâta vreme…

De ce n-ar avea în noaptea asta companie?

Reclame

un simplu dar

Și peste o viață irosită, și peste una împlinită, cerul se așează la fel.

E ca un dar, un dar de Sus, un dar simplu, făcut tuturor.

Nu se poate atinge altfel decât cu privirea. Dar îl poți simți. Cu inima.

mai demult,

Zăpada era o realitate a unui anotimp pe care îl recunoşteam cel mai adesea după nămeţii pe care ni-i aşeza sub ferestre, dornic de joacă în chiote de copii îmbujoraţi.
Astăzi agit frenetic un glob de curând primit în dar. Pentru câteva secunde apoi, ninge. Ninge artificial, înghesuit. Aş zice că şi dezordonat, doar că dezordinea este îndelung, probabil, studiată.

N-aş putea spune acelaşi lucru şi despre gândurile mele – ele dau pe afară fără vreun studiu prealabil. În revărsarea lor, se întind fără efort şi te cuprind. Sau, poate, erai acolo dintotdeauna.

…Mai demult, ningea natural. Atât de bogat şi atât de îndelung că aveam timp pentru a construi case, şi vieţi, şi oameni. De zăpadă. Toate.

Anul ăsta ninge artificial. Dirijat. Înghesuit. Atât de săracă şi atât de prea scurtă le este plutirea fulgilor de nea în micuţul glob de sticlă, că nu mă pot împiedica să vreau să prelungesc plăcerea acestei clipe. Şi atunci mă îndrept cu gândul spre tine. Fără efort, firesc şi natural. Fiindcă eşti, tu, o bucurie adevărată, simplă. A atâtor anotimpuri.

Şi a acestuia.

 

ascunde-mă…

Ascunde-mă de iarna asta tristă, îmbrăcată doar în gri şi-n ceaţă. Ascunde-mă la tine-n vise, te rog, nu vezi ce frig îmi este şi cât de greu fără de tine îmi vine? Haide, ascunde-mă de clipele-mi petrecute-n reverie, de nopţile pustii ascunde-mă, de dorul meu de tine, de toate secundele rostogolite prin clepsidre. Ascunde-mă la tine-n braţe şi, tu ştii cum, dar fereşte-mă de toate ale tale şoapte. Rogu-te, fereşte-mă şi de tăcere.

(de m-aş lipsi de propriile-mi gânduri, n-aş vedea în miez de noapte, privind spre cer, frânturi dintr-o iubire amăgitoare )

Mario

Coviltirul căruţei se clatină sub vântul aspru de decembrie. Dedesubt, sub foia de cort uzată, liniştea desăvârşită împiedică copilul să clipească. Dacă neauzita bătaie a pleoapelor ar strica tăcerea în care se cufundase bărbatul de alături?

Şi astăzi, ca şi în vremea din urmă, Mario se străduise să fie cel mai cuminte dintre copiii acestei lumi. Urma să aibă parte de un dar. La cei 6 ani ai săi ştia deja că darurile se merită. Nu pentru că ar fi primit vreunul până acum ştia ce este acela un dar ci intuia, mai degrabă, după cât de frumos – ameţitor de frumos – îl descrisese tatăl său. Lucrurile comune, obişnuite, cele de care avusese parte până acum, nu beneficiaseră niciodată de o aşa avalanşă de cuvinte necunoscute. Ţinea morţiş, aşadar, să aibă parte de acea privelişte promisă nu demult, de atunci însă îndelung visată.

Nici n-ar fi gândit vreodată aşa ceva posibil – o recompensă pentru năzdrăvănia pe care o făcuse în locul grelei pedeapse la care se aştepta. E drept, avusese parte şi de aceasta după ce tatăl său îl găsise aproape sufocat în fânul pus în spatele căruţei pentru Crai – calul lor – care, e drept că după atâta cale bătută, acum numai cu un crai nu mai putea fi asemuit. Stătuse ascuns acolo o întreagă zi, cea a plecării. Fusese nevoit – dacă s-ar fi arătat mai devreme se putea întâmpla ca tatăl să-l întoarcă din drum şi totodată din hotărârea sa, aceea de a fugi de acasă unde rămâneau doar mama şi surorile mai mari care aveau nesuferitul obicei să-l trateze ca pe o păpuşă. Îl ciupeau de obrajii ciocolatii, îl pupau întruna şi mai că voiau să-i împletească frumosul păr, negru, tot numai cârlionţi! Când a aflat că asta urma să i se întâmple, la ivirea zorilor s-a furişat în căruţa pregătită de plecare. Cobora tatăl său în vale, ca în fiecare an, cu coşurile şi măturile de nuiele pe care le aveau de vânzare. Din asta trăia familia sa. Un trai extrem de sărăcăcios asigura, însă, această îndeletnicire.

Acum erau pe drumul de întoarcere şi fiindcă fusese demn tovarăş de drum, cum ţinuse să-l numească tatăl său, avea să trăiască o splendidă bucurie. Pentru asta se rupseseră de convoiul cu care îşi însoţiseră zilele şi nopţile şi porniseră într-un ocol ce îi aducea într-un oraş cum el, Mario, nu mai văzuse încă. La fel cum nimic din ce urma să vadă, îl asigurase tatăl său, nu-i fusese dat privirii sale să cuprindă până acum.

Crai înaintează greu şi în urma sa căruţa – balansându-se aproape periculos pe drumul desfundat – lasă în urmă o tristeţe solemnă. Coviltirul ce pare că dintr-o clipă într-alta se va însoţi cu vântul ce-l leagănă violent, adăposteşte o inimă mică, transmutată-n ochii negri ce scrutează zarea promiţătoare a unei bucurii necunoscute. Parcă simţind nerădarea din privirea micuţului, amurgul se grăbeşte să lase loc nopţii menită să aducă aproape darul promis.
După cina şi rugăciunea din seara aceasta, îi spusese tatăl său, nu vor merge imediat la culcare ci vor intra în oraş pentru Târgul de Crăciun.

*****

În mijlocul Pieţei feeric luminată, în ochii unui copil – aproape desculţ, cu pletele-i  negre răsucite în inele mari, mereu neastâmpărate, aflate acum pentru prima oară într-o nemişcare desăvârşită pe umerii slabi, acoperiţi în grabă cu o haină prea mare pentru trupul micuţ – se oglindeşte  un brad imens, bogat împodobit cu beteală şi globuri sclipitoare, în forme şi culori cum niciodată nu le-a fost dat să vadă. De jur-împrejur, freamătul este de nedescris. La fel ca cel din inima micuţului Mario.

Din înaltul de deasupra fulgi albi, mari valsează purtaţi de aripi nevăzute, pe acorduri doar de ei auzite.

Într-un gest involuntar, copilul întinde mâinile spre toată acea splendoare ce-i nu-i mai încape în privire: voci vesele ce îmbie, culori, râsete, lumini, colinde, arome necunoscute, decoruri de basm nicicând auzit, nici măcar închipuit…

Un fulg de nea îşi sfârşeşte dansul fâcându-şi culcuş în căuşul palmei sale stângi. În timp ce priveşte fascinat delicateţea acelei stele plutitoare, simte cum în palma dreapta îi cade, grea, o monedă. Atât de grea că strică într-o secundă echilibrul unui întreg Univers. Interior. Cel al micului Mario. Fiindcă înţelege, instinctiv, ce înseamnă asta.

În timp ce sufletul i se crispează sub greutatea gestului ce-i este adresat, pleoapele îi protejează privirea. Vor putea ele să păstreze vie splendoarea spre care doi ochi negri, adânci, priveau până mai adineauri?

Personaj realizat pentru Povestea ca întâlnire a personajelor propusă de Nautilus.