egoism

Egoism? Poate că e cel care mă împiedică să-mi gasesc un spatiu intre noapte şi zi pentru a-mi plange durerea, amânând-o. Atât de mult, că ma voi trezi într-o zi crezând că nici nu-mi pasă. Fiindcă lacrima mi se rostogoleşte înăuntru şi printre gene nu mai licăre niciun bob, încep să cred că-s fără de suflet. O adevărată uşurare.
Egoism e atunci cand trebuie să zambesc idiot, sa glumesc şi sa incurajez, să tratez, să bandajez? Chiar şi sufletul… Cu minciuni, pe el. Minciuni sfruntate! îmi strigă conştiința. Şi ce dacă? îi strig înapoi.. cui îi pasă? Dar e o clipă acolo în care mintea mi se opreşte oscilând intre un gând si-un altul. Ambele înfiorătoare. Atât de, încât am rămas singurul egoist. Ceilalți au suflet – nu pot privi, nu pot minți.
Da, sunt un om egoist. Aşa cum mi s-a spus. Unul ce-şi plange durerea in pumn noaptea şi ziua o inneacă în gesturi şi cuvinte mincinoase.
Şi ce dacă?