Iris

Iris, o puştoiaică abia intrată în adolescenţă.

O tânără domnişoară (îşi spune ea) cu trupul delicat, abia îmbobocit, mlădios, înalt, asemeni florii al cărei nume îl poartă cu graţie şi vădită plăcere, cu părul lung, castaniu, uşor vălurit, pielea creolă ce lasă impresia că trăieşte la marginea mării deşi este un copil al marilor metropole: cu cărţile sub braţ, cu căştile-n urechi, blugii franjuri şi topul strâns pe trupul abia iţit (ca un hoţ iscodind împrejurimile) din perioada, atât de negată acum, a copilăriei, a inocenţei absolute; cu atitudine rebelă ce i se citeşte în gesturi şi cu o aroganţă dată de încrederea în ea, în propria-i făptură, că poate domina întreaga lume doar prin simpla-i voinţă ce i se citeşte în privire.

Da, îşi neagă, de acum, copilăria, şi fuge, inconştientă, spre tumultul vieţii atât de dureros dorită. Nu ştie, încă, nimic despre viaţă. Ştie doar că vrea cu tot dinadinsul şi cu toată nerăbdarea ce o cuprinde făptura ei gingasă, să abandoneze jocurile copilăriei, în care îşi aveau locul doar păpuşile, desenele animate, plimbările cuminţi în parc împreună cu părinţii şi jocurile, jucăriile împărţite cu fraţii ori prietenii.

Vrea acum să cuprindă dintr-o privire – privirea ei căprui-verzuie dată de ochii mari, larg deschişi spre lume, umbriţi de gene grele, negre (neatinse încă de farduri), care cercetează cu aviditate această viaţă plină de mirări pe care le întâlneşte la tot pasul –  întreg freamătul acestei lumi.

Ceva nedefinit încă, îi pulsează în trupu-i gingaş, dar frumos sculptat, ca al unei zeiţe ieşită din valurile înspumate ale mării, la malul căreia întreaga ei făptură lasă impresia că ar trăi. Şi inima, şi trupul, şi voinţa, îi dau ghes să caute. Nu ştie acum ce anume caută, nu îi poate da un nume. E în ea numai freamătul şi dorinţa, dar ştie că va găsi. Şi mai ştie că ceea ce va afla în înfrigurata-i căutare o va împlini şi o va aşeza pentru totdeauna stăpână peste lume.

Da, ştie că este doar la începutul drumului, dar vara asta este cea mai bună dovadă că există. Că există ea şi dorinţa, ea şi împlinirea. Fiindcă vara asta, crede ea, a demonstrat tuturor că este „mare”, că este responsabilă, că este aşa cum trebuie să fie, aşa cum se cere să fie. Vara asta a demonstrat că un vis (al altora şi al ei, deopotrivă) poate deveni realitate. Vara asta a obţinut, la examenul susţinut de curând, nota care a aşezat-o pe băncile celui mai râvnit colegiu din oraş. Şi a mai aşezat-o, simte, ştie, în poziţia care îi va oferi, de aici înainte, doar împlinirea visurilor..

Iris se visează independentă. Visează să meargă, încă din vara asta, la mare, doar cu prietenii. Toţi prietenii ei, îi ştie, sunt la fel de capabili ca şi ea. Capabili să răstoarne lumea şi să o aşeze pe alte coordonate. Cele ale lor. Cele corecte.

Iris caută, la fel ca mii şi mii de tineri, Viaţa. O va găsi în forma dorită, neştiută încă, doar închipuită, de ea?

Va începe viaţa ei pe o plajă ale cărei valuri înspumate s-ar putea răsfrânge, aşa cum visează, şi peste tălpile-i goale şi neastâmpărate, nerăbdătoare de a păşi în viaţă?

Va putea ea, Iris, se întreabă, ca acolo, la ţărmul mării, sub  puterea razelor unui soare pe care îl ghiceşte la fel de fierbinte ca şi vibraţia neînţeleasă din interior şi sub adierea  brizei uşor sărată ce-ar veni din largul mării învăluit în mister, să-şi înceapă visul?

Sau, ce altceva i-a rezervat viaţa? Viaţa pe care o simte ca aparţinându-i în întregime?

 

Personaj realizat pt. proiectul „Povestirea ca întâlnire a personajelor „propus de Nautilus la care iau parte Rhea şi abisurile .

Povestirea rezultată: Marea şi nisipul.