între cer și pământ

– Spune-mi o poveste…

– Poveste? O poveste despre ce?

– Poate fi despre orice.

Deschid o carte imaginară şi-i răsfoiesc filele. Imaginare şi ele. Îmi plimb privirea printre ele în căutarea poveștii. Povestea despre orice. Nimic însă nu se potriveşte serii de toamnă. Nici chiar cererii tale. Fiindcă ea, recunoaşte, nu este despre orice. Vrei, tu, o poveste despre inima mea. Despre care ştii că tânjeşte după o sumă de lucruri. După ale tale cuvinte. După liniştea ascunsă în tăcerea-ţi cea mai grăitoare. Ori după o privire, de pildă. Ca cea de demult, cea pe care i-ai refuzat-o. Încăpăţânată cum este ea, inima mea, încă o mai vrea. Acum vrea chiar mai mult. Vrea sărutul. Vrea îmbrăţişarea. Vrea ca-ntreaga lume să se rezume la un val izbit de un ţărm de mare. Care să i te aducă.

– Mai bine, îmi spun, ar fi să privesc cerul de deasupra. Are atâtea stele… În fiecare poate fi o poveste. Desigur, a altcuiva…

A altcuiva? Dar ce să fac eu cu povestea altuia?

Privesc în schimb pământul. Toamna îşi scrie şi ea, clipă de clipă, frunză cu frunză, povestea. Nestingherită o scrie. Cum de reuşeşte?

– O poveste…Oricare, spui tu…

Dar povestea noastră, oare, când va fi scrisă? Şi de către cine? Cine va strânge şi va aşeza în rânduri, gând cu gând, toate câte le-am avut? Dar bătăile inimii mele, atunci când s-a simţit singură şi pustiită, cine are să le deseneze aşa tremurate şi dezordonate cum au fost? Cine să o ştie cât de tare s-a zbătut, cât de mult a vrut, cât de indelungi i-au fost aşteptările? Cine ar şti să strecoare, acolo, printre rândurile toate, aproape neînţeles, dorul ei de fiecare zi? Dar despre tine, despre tine cine are să spună? Cine să știe de căte ori mi-ai șoptit, cum m-ai iubit, cât ai tresărit, ce-ai imaginat și de ce te-ai intristat?

Îmi întorc privirea spre cer. O frântură din toate astea poate că s-ar regăsi undeva, acolo, sus. Caut o urmă a ei. Nu, nu este încă povestea noastră scrisă. Ar trebui mai întâi trăită, mă gândesc. Şi abia apoi aflată printre stele.

Dar tu eşti departe. Atât de departe că doar în filele imaginare ale unei imaginare cărți stă scrisă o poveste. Dar nu una despre orice, ci despre un de atâtea ori rostit…

…Te iubesc! În miez de zi ori noapte, în zori sau pe înserat, în toate clipele acestei vieţi îngrămădită într-un timp atât de scurt precum ne-a fost dat, mult prea scurt pentru tot ce imaginaţia-mi visează, te iubesc!

Oriunde aș privi între cer și pământ, nu existâ un loc, o clipă ori un vis în care să nu te iubesc!

Demult, acum, și mereu!