ea, inima mea

Drumuri pe care n-am păşit niciodată…

Mi-a fost teamă atunci, mai demult, să nu mă rătăcesc de mine, mai apoi a fost teama că n-aş afla nicicând acel tot pe care şi-l doreşte ea.

Timp de neîntors a trecut de când se putea. Au defilat atâtea splendide toamne prin faţa-mi, cu braţele încărcate de aprinse dovezi, toate prinse pe frunze dumezeieşte pictate; atâtea ierni şi-au abandonat identitatea doar să nu-mi pună în cale troieni de alb orbitor. Au făcut cu ochiul stelele a îmbărbătare, au trimis chiar şi licurici să-mi însoţească paşii prin nopţi de veri toride, au complotat cu Soarele şi acesta a desenat pe cer şi răsărituri şi amurguri, Nimic nu m-a convins. Am rămas de piatră. La fel ca ea. Deplin nemişcată.

Până într-o zi. Mult prea târzie zi.

Şi totuşi…S-a născut atunci un dor ce străbate necontenit distanţa de la pământ la cer într-un fel ameţitor. În nestăvilitul său balans, tâmplele îmi loveşte. Şi apoi, mai jos, crestându-mi pieptul la fiecare poposire, cu inima-mi se însoţeşte.

Ea, inima mea, e, de-un timp bun, călător pe un drum al cărui capăt nu-l va atinge niciodată. Rătăcirea ei este rătăcirea mea.

 

Reclame

3 gânduri despre &8222;ea, inima mea&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s