Mario

Coviltirul căruţei se clatină sub vântul aspru de decembrie. Dedesubt, sub foia de cort uzată, liniştea desăvârşită împiedică copilul să clipească. Dacă neauzita bătaie a pleoapelor ar strica tăcerea în care se cufundase bărbatul de alături?

Şi astăzi, ca şi în vremea din urmă, Mario se străduise să fie cel mai cuminte dintre copiii acestei lumi. Urma să aibă parte de un dar. La cei 6 ani ai săi ştia deja că darurile se merită. Nu pentru că ar fi primit vreunul până acum ştia ce este acela un dar ci intuia, mai degrabă, după cât de frumos – ameţitor de frumos – îl descrisese tatăl său. Lucrurile comune, obişnuite, cele de care avusese parte până acum, nu beneficiaseră niciodată de o aşa avalanşă de cuvinte necunoscute. Ţinea morţiş, aşadar, să aibă parte de acea privelişte promisă nu demult, de atunci însă îndelung visată.

Nici n-ar fi gândit vreodată aşa ceva posibil – o recompensă pentru năzdrăvănia pe care o făcuse în locul grelei pedeapse la care se aştepta. E drept, avusese parte şi de aceasta după ce tatăl său îl găsise aproape sufocat în fânul pus în spatele căruţei pentru Crai – calul lor – care, e drept că după atâta cale bătută, acum numai cu un crai nu mai putea fi asemuit. Stătuse ascuns acolo o întreagă zi, cea a plecării. Fusese nevoit – dacă s-ar fi arătat mai devreme se putea întâmpla ca tatăl să-l întoarcă din drum şi totodată din hotărârea sa, aceea de a fugi de acasă unde rămâneau doar mama şi surorile mai mari care aveau nesuferitul obicei să-l trateze ca pe o păpuşă. Îl ciupeau de obrajii ciocolatii, îl pupau întruna şi mai că voiau să-i împletească frumosul păr, negru, tot numai cârlionţi! Când a aflat că asta urma să i se întâmple, la ivirea zorilor s-a furişat în căruţa pregătită de plecare. Cobora tatăl său în vale, ca în fiecare an, cu coşurile şi măturile de nuiele pe care le aveau de vânzare. Din asta trăia familia sa. Un trai extrem de sărăcăcios asigura, însă, această îndeletnicire.

Acum erau pe drumul de întoarcere şi fiindcă fusese demn tovarăş de drum, cum ţinuse să-l numească tatăl său, avea să trăiască o splendidă bucurie. Pentru asta se rupseseră de convoiul cu care îşi însoţiseră zilele şi nopţile şi porniseră într-un ocol ce îi aducea într-un oraş cum el, Mario, nu mai văzuse încă. La fel cum nimic din ce urma să vadă, îl asigurase tatăl său, nu-i fusese dat privirii sale să cuprindă până acum.

Crai înaintează greu şi în urma sa căruţa – balansându-se aproape periculos pe drumul desfundat – lasă în urmă o tristeţe solemnă. Coviltirul ce pare că dintr-o clipă într-alta se va însoţi cu vântul ce-l leagănă violent, adăposteşte o inimă mică, transmutată-n ochii negri ce scrutează zarea promiţătoare a unei bucurii necunoscute. Parcă simţind nerădarea din privirea micuţului, amurgul se grăbeşte să lase loc nopţii menită să aducă aproape darul promis.
După cina şi rugăciunea din seara aceasta, îi spusese tatăl său, nu vor merge imediat la culcare ci vor intra în oraş pentru Târgul de Crăciun.

*****

În mijlocul Pieţei feeric luminată, în ochii unui copil – aproape desculţ, cu pletele-i  negre răsucite în inele mari, mereu neastâmpărate, aflate acum pentru prima oară într-o nemişcare desăvârşită pe umerii slabi, acoperiţi în grabă cu o haină prea mare pentru trupul micuţ – se oglindeşte  un brad imens, bogat împodobit cu beteală şi globuri sclipitoare, în forme şi culori cum niciodată nu le-a fost dat să vadă. De jur-împrejur, freamătul este de nedescris. La fel ca cel din inima micuţului Mario.

Din înaltul de deasupra fulgi albi, mari valsează purtaţi de aripi nevăzute, pe acorduri doar de ei auzite.

Într-un gest involuntar, copilul întinde mâinile spre toată acea splendoare ce-i nu-i mai încape în privire: voci vesele ce îmbie, culori, râsete, lumini, colinde, arome necunoscute, decoruri de basm nicicând auzit, nici măcar închipuit…

Un fulg de nea îşi sfârşeşte dansul fâcându-şi culcuş în căuşul palmei sale stângi. În timp ce priveşte fascinat delicateţea acelei stele plutitoare, simte cum în palma dreapta îi cade, grea, o monedă. Atât de grea că strică într-o secundă echilibrul unui întreg Univers. Interior. Cel al micului Mario. Fiindcă înţelege, instinctiv, ce înseamnă asta.

În timp ce sufletul i se crispează sub greutatea gestului ce-i este adresat, pleoapele îi protejează privirea. Vor putea ele să păstreze vie splendoarea spre care doi ochi negri, adânci, priveau până mai adineauri?

Personaj realizat pentru Povestea ca întâlnire a personajelor propusă de Nautilus.

Reclame

4 gânduri despre &8222;Mario&8221;

  1. Pingback: Poveste de Crăciun | Al Phagora

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s