din ceaşca de cafea(15)

Îmi amintesc uneori de o copilă mai tot timpul desculţă. Cel mai bine o caracteriza, pe atunci, nu-ul spus, aproape mecanic, oricărui lucru ce îi era destinat, înfăţişat. Un nu cu înfrigurare anulat de faptă, mai apoi. Imediat. Ca şi când tot echilibrul lumii, al pământului, al universului ar fi fost în pericol major dacă el, nu-ul atât de clar pronunţat, şi-ar fi urmat cursul firesc. Mai târziu, când n-a mai fost copilă, a mai întâlnit un nu. Evident, la un copil. Ţi-e cald, mama? – Nu!  Dar ţi-e frig? – Nu! Înseamnă că ţi-e bine. – Nu!
Genetica e o ştiinţă? Sigur. Toate le ştie ea. Dar nu poate explica, sunt sigură, de ce aici nu a mai existat dorinţa de anulare a nu-ului spus frenetic pe diferite tonuri, cu mai toate ocaziile.

Nici nu trebuie.

Îmi amintesc de o copilă ce a crescut. Repede. Mult prea grăbită spre… Spre nimic. E dovedit. Nu de genetică, desigur. Poate doar de viaţă.
Sunt rare momentele când o mai văd desculţă. Se mai răsfaţă atunci când simte acut nevoia de a retrăi emoţii şi momente lăsate în părăsire. Aş spune plăcere, dar nu-mi amintesc ca ea să fi folosit prea des cuvântul, atunci, cândva. Îl ştia, în schimb, pe trebuie. Nu e rău. A fost atunci baza oricărui lucru, a oricărei acţiuni. A  devenit, cu timpul, baza unei vieţi. Hahaha…şi cât îl negase şi-l urâse deopotrivă,  găsindu-l fără rost, fără sens…Distrugător doar, el singur, al tuturor momentelor de relax, de respiro, de… plăcere. Hm, plăcere…
O fi genetica cea care l-a perpetuat pe trebuie? Puţin probabil. Ea nu se ocupă de plăceri. Cu toate astea este încă prezent. Anulându-le.

….

Simple cuvinte. Cuvinte de demult. Amintiri…Tăcerile mele de acum (o mică parte). Aş putea da vina, pentru ele, pe toamnă. Prea îi cade frunza.
Dacă ar fi să spun, ca mai alaltăieri, că fiecare frunză e o secundă a unui timp ce îmbracă alte şi alte forme, câte oare mi-ar mai fi rămas pentru a-ţi spune acel te iubesc! mereu prezent, fie că e în zori, fie că e în nori, în cuvânt, în ploaie, în vise, în frunze, în dor simţit?

Îmi voi alege un brad. Voi avea tot timpul din lume pentru a-ţi spune. Ce dacă e doar în gând. E unul al fiecărei clipe. Fiindcă ele, cele două cuvinte (bine – trei, cu numele ce le însoţeste), sunt mereu la mine-n suflet, acolo unde nu depozitez nimicuri. Îţi sună cunoscut?

Ştiu că ştii. Indiferent de ale mele inepţii.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s