între noi, toamna

Aceeaşi oră – dimineaţă. Doar timpul îşi spune de o vreme toamnă, preschimbându-şi secundele în frunze. A împânzit cu ele pământul. Le poartă mai apoi vântul în zbor înalt, pavând şi cerul în apus. Şi sufletu-mi îndrăgostit.

N-am tras încă draperia, mi-e teamă că viselor le va plăcea lumina. Le-am ţinut, anotimp după anotimp, departe de ea din teama că ameţite de sunete şi culori diverse, s-ar aşeza, îndrăzneţe,  la poarta inimii tale, cerşindu-i iubirea. Şi eu

secundă a unui timp ce-şi spune toamnă

deodată cu ele. Din care pricină n-aş mai vedea nimic în jurul meu. Şi toamna aceasta ce schimbă griul vieţii în basm, e tot ce-mi doresc sub privire. Fiindcă ştiu că oricât de doritoare de tine ar fi, ea nu te va putea cuprinde.

Am adus de ieri, în casă, o frunză. Ar putea fi una dintre cele ce au fost la origine secunde ale unui timp ce-şi spune, de la o vreme, toamnă. S-ar putea oare transforma vreodată, pentru mine, într-o clipă petrecută cu tine? Nu-i mult o secundă,nu? Doar cât o frunză.

Numai timpul ştie. Sau tu? Eu? eu aş şti că ar fi secunda mea. Sau clipa? De iubire.

Dar e doar o frunză, acum filă intr-o carte, pâna mai ieri parte dintr-o toamnă ce se aşază între noi cu fiecare zi ce trece, dincolo de draperia trasă. Dincoace, suntem împreuna. Prin vise ţinute captive, nelăsate în lumină. Ar tăia în ea cărare până la poarta inimii tale. Ar primi iubire?