recunoştinţă

Timpul moare, fără zbatere, dincolo de mine. Amintirile curg haotic, dincoace, în mine. Pesemne că e noapte. Noapte adâncă, potrivită, ar putea fi, pentru un sfârşit, cel al singurătăţii, de exemplu, sfârşit ce ar duce către un început. De poveste în doi.

Doi? E mult prea mult! De cele mai multe ori, în acelaşi loc şi în acelaşi timp nu mi se regăseşte decât singur, trupul. Trupul şi, cel mult, umbra sa. Sporadic prezentă. Pentru permanenţă, îi zâmbesc încurajator. Apoi, recunoscător.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s