eşti doar vis

Mă doare fiecare zi ce trece fără tine. O duce în grabă vântul, fără să-mi lase răgazul de a-mi aminti măcar o şoaptă.

Întoarce-te! îi strig, în asfințit lumina ți se va micşora şi se va pierde-n noapte…

…Şi ochii-mi obosiți de atâta amarnic căutat printre stele îşi coboară cu resemnare pleoapele. A vis. Visul care-mi eşti.

rămâne dorul. gravat în fiecare literă

Reclame

gând

Sunt drumuri la capătul cărora crezi… nu, nu aşa – nu crezi, ci doar îți închipui… Şi închipuirile sunt întotdeauna nişte vise frumoase ce călătoresc stinghere dintr-un anotimp într-altul în căutarea acelui timp ce le-ar putea împlini. Nu-i pretinzi mult, câteva clipe numai, de răsfăț. Dar el, timpul, se dovedeşte incapabil. Degeaba îl aştepţi fremătând, degeaba țeşi pe marginea secundelor sale, iluzii. Poţi, cel mult, să rămâi cu toamna. Ea însăşi vis. Împlinibil. Singurul.

astăzi e despre prietenie

Că eşti vulcan sau apă lină, zâmbet şi lumină ori cer întunecat a furtună, că-ți sunt cuvintele prea reci peste tăcerile-mi prelungi, martore ne sunt atâtea anotimpuri că peste toate trecem negreşit.

Ce ațe invisibile ne leagă, ce pânză-n jurul nostru ele țes, îmi spune astăzi toamna: nu e magie, ci mult mai simplu de atât – e prietenie!

La mulți ani, Rhea!

din ceaşca de cafea (14)

Să nu-ţi iei, toamnă, frunzele şi să pleci! E prea devreme. Şi am nevoie de-un loc al meu…Nu-ţi lăsa nici chiar vântul să le ascundă prin cotloane ori să le poarte în înalt ameţite de promisiunile-i de-a dreptul bizare, am nevoie ca ele să-mi acopere tăcerile, să-mi înăbuşe paşii şi să-mi coloreze asfinţitul, să-mi încălzească singurătatea şi să-mi păstreze şoaptele de demult aproape.
Nu lăsa nici ploaia, toamnă, să-mi răpăie în gânduri, le-ar face răni şi timpul nu-i doar rece de acum, ci şi grăbit – mult prea grăbit pentru ca o singură clipă de rătăcire printre dragi amintiri să le mai vindece.
Nici cerul, toamnă, nu-l întuneca aşa degrabă. Lasă-mi un petic de senin măcar, uneori îmi duc întreaga lume acolo, deasupra norilor, când aici totul pare că se năruie.
Haide, toamnă, vino, priveşte în adâncul fiinţei mele, te vei regăsi acolo ca şi când te-ai privi-n oglindă. E noian de frunze în mine, e melancolie, e dor şi e durere, sunt ploi în ochii mei şi-n inimă – iubirea. La fel ca-n tine…

Rămâi, toamnă! Dacă ai şti cât te-am aşteptat…Şi cât de târziu ai venit!

aşteptare…

M-am grăbit atât să ajung în toamnă…Fremătam la gândul că-mi va arăta cum îi reuşeşţe ruginiul şi, deopotrivă, arămiul. Degeaba am aşteptat. N-am înţeles cum. N-am înţeles nici de ce.

Am înţeles un singur lucru: că mâinile, la fel ca privirea, îmi sunt goale. Goale de tine, iubire!