din ceaşca de cafea (14)

Să nu-ţi iei, toamnă, frunzele şi să pleci! E prea devreme. Şi am nevoie de-un loc al meu…Nu-ţi lăsa nici chiar vântul să le ascundă prin cotloane ori să le poarte în înalt ameţite de promisiunile-i de-a dreptul bizare, am nevoie ca ele să-mi acopere tăcerile, să-mi înăbuşe paşii şi să-mi coloreze asfinţitul, să-mi încălzească singurătatea şi să-mi păstreze şoaptele de demult aproape.
Nu lăsa nici ploaia, toamnă, să-mi răpăie în gânduri, le-ar face răni şi timpul nu-i doar rece de acum, ci şi grăbit – mult prea grăbit pentru ca o singură clipă de rătăcire printre dragi amintiri să le mai vindece.
Nici cerul, toamnă, nu-l întuneca aşa degrabă. Lasă-mi un petic de senin măcar, uneori îmi duc întreaga lume acolo, deasupra norilor, când aici totul pare că se năruie.
Haide, toamnă, vino, priveşte în adâncul fiinţei mele, te vei regăsi acolo ca şi când te-ai privi-n oglindă. E noian de frunze în mine, e melancolie, e dor şi e durere, sunt ploi în ochii mei şi-n inimă – iubirea. La fel ca-n tine…

Rămâi, toamnă! Dacă ai şti cât te-am aşteptat…Şi cât de târziu ai venit!

Reclame

2 gânduri despre &8222;din ceaşca de cafea (14)&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s